Niciodată

Capitolul 35

Matthias povestește:

N-am nici cea mai vagă idee ce caut aici. M-am dezmeticit fix când am ajuns în fața ușii de la intrare, de parcă picioarele m-ar fi purtat în mod inconștient până la pragul casei ei, dar era prea târziu ca să dau înapoi. O parte din mine îmi urla să plec naibii de acolo și aproape am ascultat-o, numai că vocea firavă a sufletului mi-a șoptit să rămân, iar eu n-am avut destulă putere s-o refuz.

N-avem în plan s-o văd în seara asta, pe ea sau pe mătușa ei. N-aș fi vrut să le mai văd deloc în toată viața mea și nu a fost o decizie luată la repezeală, mânată de furie. Din contră, aveam de gând s-o uit pe Sophie și-aș fi fost în stare să-mi smulg dracului inima din piept, ca mai apoi s-o arunc într-un foc turbat, și-aș fi privit, cu o satisfacție diavolească, cum se chinuie iubirea în zadar să scape din mrejele flăcărilor. Pun pariu c-aș fi putut să respir din nou dacă toate sentimentele s-ar fi prefăcut într-un morman de cenușă, pentru că, din păcate, asta ar fi fost singura modalitate prin care aș fi putut să o scot pentru totdeauna din mine, căci e ca și cum ar fi peste tot, umblând de colo-colo, lăsând câte o părticică din ea prin toate colțurile trupului meu, fără a catadicsi să-mi ofere măcar un gram de liniște.

Numai că acum sunt prea speriat ca să pot complota împotriva propriei mele inimi și îi permit să mai bată încă o vreme pentru ea.

— Nu a ieșit întreaga zi din cameră, îmi spune mama ei imediat după ce bat în ușa camerei ei și nu primesc niciun răspuns.

Îmi pare rău că așa-zisul meu tată nu s-a arătat de după vreun colț, aveam chef să-mi descarc nervii pe cineva și speram din tot sufletul să fie el. Cu toate că nu l-am văzut, știu că e aici. Mașina lui scumpă și fandosită stătea parcată pe aleea din față atunci când am ajuns. Am avut intenția de a-i înfige ceva ascuțit direct în cauciucurile din față sau să-mi folosesc cheia ca să-i fac o urare de dragoste pe capotă. M-am abținut. Turbam s-ajung la Sophie.

— A fost o liniște înspăimântătoare dincolo de ușă, prea liniște, mai spune ea și pulsul mi se accelerează.

Apăs clanța de mai multe ori și mă împing în ușă, dar nici nu se clintește. Ciocăn iar. Nimic. Vinovăția îmi roade măruntaiele. Dacă s-a întâmplat ceva cu ea, dacă a pățit ceva...
Nici nu vreau să termin aceste gând. Am nevoie de un răgaz de câteva secunde pentru a mă aduna. E bine. E totul bine. Ea e bine. Lovesc din nou cu umărul în ușă. Nicio reacție. Niciun sunet.

— Nu știam ce să fac, m-am gândit că o să iasă de acolo dacă te știe aici.

N-am putut s-o privesc în ochi încă de când am intrat pe ușă și nu sunt în stare nici acum. Vina îmi sapă adânc în piele. Dacă ar fi știut ea că fiica ei se află în starea asta din cauza mea, oare m-ar mai fi sunat?

— Sophie...

Ceva din mine mă înțeapă când îi pronunț numele și, brusc, are un gust nou pe limba mea, un gust ciudat, aproape amar. Când a luat totul o așa întorsătură? Până acum ceva timp iubeam să-i spun numele, mă făcea să mă simt împlinit. La naiba, l-aș fi urlat în gura mare pe stradă și nenorocitul de suflet ar fi crescut în mine. Dar acum...acum mă doare.

— Știu că mă auzi..

Sper că mă auzi.

— Te rog..deschide!

O aud. De fapt, aud un suspin care îmi frânge inima și să fiu al naibii dacă nu-s în stare să sparg ușa asta doar ca să ajung la ea. Înainte să vin aici voiam s-o uit cu desăvârșire, mă forțam să nu-mi mai pese de absolut nimic ce are legătură cu ea, și-acum uite-mă aici, înnebunit de îngrijorare. Am încetat demult să mai încerc să mă înțeleg.