- Nu, nu, nu, nu! Îți bați joc de mine, sau ce? Nu pot să cred că îmi faci una ca asta!
Iată-mă! Gătită la patru ace și gata de plecare, rugându-mă de Cutie sa pornească. Doar că, oricât de mult aș face asta, refuză cu îndrârjire să se urnească! Introduc din nou cheia în contact și o răsucesc. Motorul scoate un tors ciudat, și apoi se oprește iarăși.
Cu o mână pe volan, și cu cealaltă masându-mi fruntea, încerc să găsesc o soluție la problema apărută din senin și fără să o prevăd de dinainte. Până ca panica să pună total stăpânire pe mine cobor și, închizând mașina doar în felul în care o pot face, manual, din cheie, îmi îndrept pașii către cea mai apropiată stație de taxiuri aflată la câteva sute de metri de clădirea unde locuiesc.
- La Factory's , îi cer șoferului, după ce mă trântesc pe bancheta din spate a taximetrului. Și grabiți-vă, vă rog.
Este prima mea zi de lucru la club și nu pot să cred că tocmai astăzi Cutia a hotărât să îmi facă figura asta. Au mai existat și alte dați, și numai gândul la acea călătoria matinală într-un mijloc de transport în comun în drum către serviciu mă face să mă înfior. În dimineața cu pricina mă aflam într-o zonă fără semnal și deci, în imposibilitatea de a apela la cineva care să îmi poată veni în ajutor. Chiar dacă o astfel de experiență se dovedise a fi o adevărată sursă de știri, aflând lucruri esențiale, nu țin neapărat să repet procesul, nici măcar dacă asta ar însemna să aflu cum se pun castraveții la murat. Căci despre conopidă, știu acum!
Sunetul insistent care vine dinspre geanta mea este cel care mă scoate din amintirea aceea, și lăsând un oftat să îmi scape din gât, răspund.
- Unde naiba ești? Trebuia să-ți începi tura încă de acum o jumătate de oră.
- Tucker, îmi cer scuze. Am avut ceva probleme cu mașina.
- Și nu puteai să mă suni?
- De ce? Ai fi trimis pe cineva după mine?
- Nu! Dar atunci aș fi știut că o să întârzii. Acum, mișcă-ți fundul cât mai repede aici!
Ce afurisit! Am sperat că tipul ăsta are o inimă care îi bate în piept, dar asta numai pentru o secundă!
În vreme ce taxiul se deplasează în stilul unei mașini special închiriate pentru turul orașului, adică cu viteaza melcului, mintea îmi zboară la prietena mea, Angela, și la cum încercase ea de câteva ori să facă pe cel cu arcul la spinare cu mine, frustrată de eșecurile ei în relațiile ce-i drept, puține la număr pe care le-a avut de-a lungul timpului.
Pentru început, încercase să mă cupleze cu Steve care, în cele două luni cât timp ne-am întâlnit ajunsese cu nervii întinși la maxim și sfârșise prin a-și arunca mobilul într-un lac.Asta pentru a nu fi tentat să mă contacteze pe viitor. Nu mă învinovățisem prea mult la vremea respectivă, căci nu era vina mea că tipul nu stătea bine la partea cu răbdarea. Sau cu nervii, apropo!
Apoi urmase Larry, căruia nu îi plăcea să poarte cămăși nici măcar atunci când se întâmpla să ieșim într-un restaurant și la brațul căruia ajunsesem să mă simt stupidă îmbrăcată în rochiile mele. Desigur, încercasem de câteva ori să îl duc în câte un magazin elegant și chiar îl convinsesem să probeze câteva tunici, însă acestea refuzau pur și simplu să se așeze pe el. Adevărul e că nici corpul nu îi era de prea mare ajutor.
Ultimul a fost Dennis, cel care nu suporta faptul că vorbeam tot timpul la telefon, și care terminase relația cu trântitul ușii după el, asta după ce îmi strigase că niciodată nu îmi făceam suficient timp pentru noi. Nici acum nu înțeleg ce are împotriva tehnologie și a secolului în care trăim. Pentru numele lui Dumnezeu, doar suntem în era comunicării!
