Descendants of One Direction

Anxietatea m-a făcut să împietresc

     Am ieșit din cabană și m-am dus înpreună cu Wendy spre focul de tabără. Toți s-au strâns deja în jurul focului. Am întârziat, normal!
     Primele persoane pe care le-am văzut au fost Blair, Emily și... nu știu cum le cheamă pe celelalte două. Erau în centru și păreau că s-au acomodat deja cu atenția.
     Uneori îmi doresc să fiu Blair. Atât de încrezătoare... Eu nu aș putea niciodată să stau cu atâția oameni și să îi fac să se și simtă bine sau să râdă. Niciodată nu m-am considerat o persoană amuzantă sau cineva care poate fii în centrul atenției. Nu sunt timidă, pot vorbi cu oricine, dar uneori simt că oamenilor nu le pasă de opinia mea, așa că prefer să nu o spun.
     Le-am văzut și pe Mabel și pe Sarah la un moment dat. Mabel vorbea cu un băiat pe care nu îl cunoșteam, dar îl văzusem când am aruncat-o pe Mabel în apă. Apoi, mi-am dat seama că acolo erau mult mai mulți oameni pe care nu îi cunoșteam. Mama a spus că majoritatea sunt cunoscuți de la școală, dar singurii pe care îi recunosc sunt trei fete de la cursul de actorie și câțiva ciudați obsedați de jocuri video care m-au ajutat o dată la un proiect.
     Atunci anxietatea mea mi-a spus că nu pot sta acolo şi că trebuie să plec imediat, aşa că i-am spus lui Wendy că plec... sau am vrut să îi spun. Nu mai era lângă mine. Am căutat-o puțin prin mulțime, dar am renunțat după câteva minute în care mi-am dat seama că erau chiar mai mulți oameni decât credeam, aşa că am plecat singură.... sau am încercat.

     -Bună! s-a auzit o voce din spatele meu.
     M-am întors şi l-am văzut pe Edward. Firar! Oare ce i-a spus Mabel?
     -Bună! Să știi că orice ți-a spus Mabel nu e adevărat!
     -Serios? Ce bine!
     -Pardon? În primul rând, nu e adevărat și în al doilea rând, dacă ar fii fost adevărat, ar fii trebuit să te simți onorat! am zis eu după care am plecat în căutarea unei fețe cunoscute. Nu am de gând să plec acum! În niciun caz nu o să îl las pe fraierul ăla să credă că am fugit de rușine.
 
     Nu am găsit-o pe Wendy și pe Mabel eram încă supărată, așa că am decis să mă aşez lângă Jake. Când s-au strâns toți în jurul focului, Leihla s-a prezentat, a vorbit puțin despre tabără și a prezentat regulamentul, după care supervizorii printre care se aflau și Rosie (sora lui Mabel) și Louise (fratele lui Emily) au început să cânte imnul taberei care era scris de tata și restul băieților din trupă.
     Mai târziu, supervizorii i-au invitat și pe ceilalți să cânte. Normal că prima care a vrut să cânte a fost Blair care le-a folosit pe Emily și pe celelalte fete a căror nume tot nu îl știu drept cor. Am auzit-o de multe ori pe Emily cântând. Avea o voce uimitoare de când era mică. Mereu am invidiat-o. Am fost uimită ca a acceptat să fie în cor. Când eram mici, obișnuiam să facem spectacole pentru părinți, iar ea era mereu vocea principală sau protagonista specatacolelor de la școală, așa că a fost destul de ciudat să o văd în spate, cântând doar refrenul.
     După alți câțiva puști care au cântat fenomenal, Rosie a pus întrebarea:
     -Mai vrea cineva să cânte?
     Si Wendy, pe care nu am văzut-o de la începutul "spectacolului" a apărut în spatele meu:
     -Ar trebui să cânți!
     -Wendy! M-ai speriat!
     -Vorbesc serios.
     -Eu nu am voce.
     -Te-am auzit cântând.
     -Da, în baie, singura.
     Apoi Wendy a făcut exact ce îmi era teamă că va face:
     -Riley vrea să cânte! a strigat ea ridicându-mi mâna.
     Mai știți ce am zis mai devreme despre anxietate? Acum m-a făcut să împietresc.

***
Mabel's POV

     Am reușit să o conving pe Sarah să mergem la focul de tabără. Am ajuns destul de devreme. Nu erau mulți oameni, așa că m-am dus să vorbesc cu un grup de fete pe care le-am mai văzut pe lângă cabane și cu mai mulți oameni pe care nu îi mai văzusem niciodată, dar cu care am reușit să mă împrietenesc. Pot spune că semăn cu tata la faza asta. Și el este foarte sociabil și urăște să fie singur.
     -Mă întorc imediat, spune Sarah îndepărtându-se de mine.
     -Unde te duci? întreb eu.
     -Umm...mă duc până la...umm... baie.
     -Ok.
     La un moment dat, l-am văzut pe Chad singur cu căștile în urechi.
     -Ce asculți?
     -Bell! Hei!
     -Hei! Ce asculți?
     -Nu ți-ar plăcea!
     -Încearcă-mă!
     Am luat o cască și am pus-o în urechie. Message Man. Știu melodia. E una din trupele preferate ale lui Riley. Dar nu știu numele trupei... și nici nu îmi place.
     -E... interesant!
     -Ți-am spus că nu o să îți placă!
     -Și ai avut dreptate.
     -Ok! Ce gen de muzică asculți?
     -M-am întors! apare Sarah cu o sticlă în mână.
     -Ce e aia?întreb eu.
     -Umm... apă.
     -Pot să beau? zic eu luându-i sticla din mână.
     -NU! țipă Sarah în timp ce își ia sticla înapoi. Eu... nu beau după alții.
     Am mai stat de vorbă cu Chad până au început să vină mai mulți oameni.
La un moment dat am vazut-o pe Riley vorbind cu Edward și am vrut să mă duc spre ea, dar deja dispăruse, așa că am rămas cu Sarah care lua câte o gură de apă la fiecare cinci minute... Probabil îi era foarte sete.
     Mai târziu, după ce sora mea a cântata atât de tare încât să îi acopere pe toți ceilalți, am văzut-o și pe Emily în spatele lui Blair cântând Touch. Credeam că ura melodia asta, dar poate și-a schimbat părerea.
     În orice caz, ce mi s-a părut și mai ciudat, a fost să o văd pe Riley împietrită de frică după ce Wendy a spus că vrea să cânte. Aşa că, pentru că sunt o prietenă minunată, am început să aplaud și să o aclam.

***
Emily's POV

    Am plecat din cabană ultima. Eram îmbrăcată în alb la fel ca Nr.2 și Nr.3 și regretam că nu am fugit de aici când am avut ocazia. Acum sunt blocată în aceași camera cu diavolul.
Nu pot să cred că cineva ar putea să omoare pe altcineva pentru popularitate. Dar poate chiar a pierdut chiea... Dar putea sa cheme pe cineva să o ajute.... Dar poate era speriată de consecințe... Oricât aș încerca nu pot să mă gândesc că Blair e nevinovată. Și nu pot să îmi dau seama de ce nu s-a dus nimeni la poliție sau de ce nu mă duc eu. A, da! Pentru că sunt în mijlocul pustietății. Şi pentru că ni s-au luat telefoanele.
Am ajuns acolo și Blair și-a făcut intrarea anunțând că "Regina a ajuns!". O parte din mine era geloasă și voia să fie în locul ei, iar o parte din mine... prefera să fie cu prietenele ei. Poate că m-am purtat cam urât cu Sarah, dar mereu am considerat-o prietena mea. M-am uitat în jur și am văzut-o împreună cu Mabel și un tip plin de pierce-uri. Am vrut să merg spre ele, dar o mână m-a oprit.
     -Unde mergi? întreabă Blair.
     -Voiam să vorbesc cu Sarah și Emily, spun eu făcând-o pe Blair să ofteze.
     -Nr. 5, acum că ești în Squad-ul meu, nu mai ești nevoită să vorbești cu specimene ca astea. Acum ești importantă, ele nu. Învață să nu treci linia!
     Linia? Serios? Cu cât o ascultam mai mult, cu atât mi se părea mai snoabă, dar și intimidantă. Și, din păcate, intimidarea a câștigat.
    
     A venit timpul să cântăm și Blair a ridicat mâna prima. În sfârșit ceva ce îmi PLACE. Iubesc muzica, abia aștept să cânt după Blair.
     -Fetelor, ridicați-vă! O să cântăm Touch.
     -Noi? am întrebat eu confuză.
     -Da, voi sunteți corul meu.
     -Corul?
     -Nu pot să cânt fără cor.
     Și am cântat, tot din intimidare, o melodie pe care o urăsc. Și nici măcar nu am cântat-o. Am fost doar corul...
     După noi au mai cântat câțiva, dar nu am fost atentă. Eram prea supărată să îmi mai pese. Cred că așa se simțea Sarah când nu o lăsam să facă nimic. Totuși, o propoziție mi-a atras atenția:
     -Riley vrea să cânte!
     Riley?! Fata care are trac de la opt ani când Niall a târât-o la o emisiune live la care a vomitat pe pantofii prezentatorului? Apoi m-am uitat la ea. Nu părea deloc că vrea să cânte și Mabel probabil și-a dat seama pentru că a început să îi urle numele și să aplaude ca o disperată,... iar eu am făcut la fel, ajungând ca toată tabăra să o aclame pe Riley.

***
Riley's POV

     Stăteam acolo împietrită cu mâna ridicată. În momentul ăla cea mai mare frică a mea se îndeplinise. Și faptul că Edward era acolo, nu știu de ce, dar nu mă ajuta deloc. La un moment dat, am auzit o voce strigându-mi numele. Eram prea speriată să recunosc vocea. Apoi încă o voce. Încă una. Și încă una. Până când toată tabăra îmi striga numele. Știu că asta ar trebui să te încurajeze, dar pe mine mă speria și mai tare și am reușit să îmi fac curaj să spun:
     -Eu nu știu să cânt.
     Dar ei au continuat.
     -Nu am voce.
     Dar ei au continuat.
     -Vorbesc serios!
     Dar ei au continuat. Și eu am renunțat să mă opun când Edward a plecat împreună cu Dylan (fratele Sarehi). Și am spus:
     -Bine, cânt! și toți au început să aplaude.
     Nu m-am ridicat în picioare cum au făcut ceilalți. Am rămas jos, am ținut capul în pământ, am inspirat adânc și am început să cânt Mrs Potato Head. Nu era melodia mea preferată, dar era prima care mi-a venit în minte. Cântam atât de încet încât inima mea probabil că se auzea mai tare. Toată lumea a făcut liniște ca să mă poată auzi, cea ce m-a speriat și mai tare. Nu am ridicat capul din pământ o secundă și nici nu îmi dădeam seama ce cânt. Probabil am falsat la refren și am cântat mai repede decât trebuia. Încercam să mă aud, dar tot ce puteam auzi erau gândurile mele care se rugau să se termine mai repede. Și am terminat. Am cântat o melodie întreagă în fața unor necunoscuți. Nu a fost perfect, nu știu dacă a fost măcar bine, dar eram ușurată că s-a terminat. Eram atât de ușurată încât nici nu am observat aplauzele și strigătele.
     -Ai spus că nu ai voce!
     -Ai făcut vreodată canto?
     Auzeam cuvintele și mă gândeam ce bine se simte persoana din centrul atenției. Apoi, mi-am dat seama că eran eu. Eu eram persoana din centrul atenției.