Parcul

Capitolul I

          După ce au fost transportați de urgență la spital din pricina accidentului grav, Paul și Albert au fost schimbați de haine, tratați iar apoi duși în camera lor nouă, cea de spital, în care, probabil, își vor petrecere tot restul vieții ce le-a mai rămas de trăit. Paul, un bărbat înalt, bine făcut și cu o pereche de ochi ca ai cerului în timpul unei după amiezi de vară, a rămas fără picioare după accidentul aproape mortal la care a avut parte, împreună cu Albert, un bărbat inteligent, fost profesor de engleză la un liceu renumit din țară, cu niște trăsături fine și cu mult bun simț.
          Paul conducea mașina cu viteza puțin peste limită, când dintr-o dată, brusc, un câine i-a apărut ca de nicăieri în fața mașinii. Acesta, speriat, a virat la dreapta extrem de brusc. S-a răsucit în aer cu mașina iar apoi cu spatele mașinii îl lovise pe Albert care tocmai se plimba pe trotuar. Paul împreună cu mașina sa erau fixați drept într-un copac plin cu flori iar Albert, pe spate, zăcea leșinat și fără urmă de speranță după lovitura zdravănă primită de la fundul automobilului distrus. Ambulanța a venit la chemarea unui pieton care tocmai se aflase vizavi de copacul cu trunchiul îndoit. Aceștia, amândoi în stare de inconștiență, au fost consultați de un doctor specialist, iar apoi cazați în camera vieții lor.
          Cei doi stăteau în paturile lor, pe spate, visând cine știe ce frumusețe pe care n-o mai pot zări vreodată în această viață... Albert se trezi și începu să pipăie ușor salteaua, apoi marginea patului, caloriferul mâncat de timp, iar pe urmă geamul care tocmai îi permitea să vadă întreaga curte a spitalului orășenesc. Acesta stătea în capul oaselor, cu mâinile sprijinite de salteaua puțin incomodă și își privea propriul vis și propriul chip în geamul din dreapta patului său. Geamul, singurul care îi mai putea reda libertatea și frumusețea acesteia, singurul său prieten și cel ce îl ajută să scape de stările melancolice... Paul încă dormea și habar n-avea că picioarele nu-i mai funcționează, că va sta la pat pe vecie, că se va putea deplasa doar cu micul ajutor al unei asistente, a vreunui prieten sau a unui om milostiv, dornic de a ajuta un individ cu dizabilități fizice.
          Albert încă-și privea libertatea ce i-a mai rămas în geam, neîntorcându-se vreo clipă către colegul său de cameră, Paul, care parcă își aștepta sicriul în care trebuie să fie băgat. Albert încerca să scape de melancolia care-i inunda întregul creier și care nu-l mai lăsa în pace o dată...