Parcul

Capitolul VIII

          Stăteau uitându-se la tavan, erau plictisiți până peste cap. Albert a început să fredoneze o melodie ce cândva îi plăcea la nebunie. Paul, privea tavanul gândindu-se la frumoasa lui Carin, cea cu părul ca lava și cu buzele ca focul. O lacrimă i s-a scurs pe obrazul plin de riduri, încă una, încă una. Când celelalte dădeau să iasă și ele, să-și întâlnească prietenii pe obrazul lui Paul, un monstru numit "mână" le-a zdrobit în totalitate, dar mai ales, le-a zdrobit speranța de libertate, le-a distrus ce aveau mai frumos dar și ce aveau mai rău - speranța.
          Cel cu riduri și cu cadavrele lacrimilor pe față, a întors încet capul, aproape insesizabil, către colegul său, către nostalgicul cântăreț care încă mai fredona melodia respectiva, Paul nu o auzise până atunci și îi plăcea, se pare că gusturile lor în muzică se potriveau. Albert s-a oprit din fredonat, privirea îi era încă fixată pe tavanul mucegăit și pe care mici păianjeni își savurau prânzul, muștele ce obișnuiau să le deranjeze liniștea celor doi.
          -N-ai fuma o țigară? a întrebat Albert privind în continuare tavanul
          -Nu fumez, îmi pare rău, îi replică Paul uitându-se în continuare către cel minunat de tavan.
          -Dar ai bea ceva?
          -Am apă chiar aici, pe noptieră.
          -Nu, aiuritule, alcool, nu apă... Apa e făcută să te speli cu ea, nu să o bei, ai înnebunit?
          -Cred că nebunul din această camera ești tu. Cum aș putea să consum alcool, acum, când urmez un tratament strict ?
          -Oricum nu o să te vindeci, bănuiesc că știi asta, nu? Pastilele, seringile și celelalte sunt folosite doar pentru a putea ține în viață speranța omului, pentru a-l putea face să creadă că datorită lor el încă trăiește, iar prin acest fapt tragem concluzia că pacientul respectiv va lua pastile încontinuu, până când va muri, dar crede-mă, fie că iei o pastilă fie că nu, e același lucru în zilele noastre, altele au efecte chiar opuse vindecării, majoritatea sunt așa de fapt. Ori nu au niciun farmec, ori îți fac și mai mult rău, dar tu simțind că-ți fac mai mult rău vei crede că "boala e prea puternică și se luptă cu pastilele înăuntrul tau" .. oh nu, nu e deloc așa, acelea, pastilele, sunt cauza distrugerii organismului sau a omului, pe lângă boala, bineînțeles. Pastila nu e inamicul bolii, ci dimpotrivă, o împinge de la spate, o sporește. Știi de ce au nevoie oameni ca să supraviețuiască ? Hai spune, văd că taci ... Bine, deci mă lași pe mine să-ți spun, se numește iubire, ai auzit de ea? Șterge-ți lacrima, te rog și încearcă să nu mai suspini, te vor auzi ăștia crezând că te simți mai rău și ia ghici ce? Te vor îndopa cu pastile, până când te vor face să crezi doar că ți-e mai bine. Se numește efect placebo, să nu uiți de asta. Așa că mai bine primești un sărut pe obraz decât o pastilă, nu vorbesc prostii.
          Paul mai ucidea niște mici lacrimi, le zdrobea în totalitate, gândindu-se la câtă dreptate a scos acel om din gură, ajungând la concluzia că este mai bine cum a zis el. Dar cine să-i ofere sărutul pe obraz? Carin era moartă, dar încă o avea în suflet, nu putea să o readucă la viață, nu era într-un basm. Se gândea la una dintre asistente. Dar stai, Albert i-a spus despre iubire, cum ar putea o asistentă să-i ofere așa ceva? Iubirea venind, evident, din suflet, nu dintr-o obligație sau doar așa, ca să-i fie bine omului. Și-a mai șters câteva lacrimi de pe obrazul puțin înroșit.
          -Ai dreptate, Albert ... chiar ai dreptate, a spus Paul oarecum iritat și cu vocea tremurândă.
          -Mulțumesc că aprobi asta, ar fi bine să te gândești înainte să faci ceva, nu crezi? l-a întrebat Albert în timp ce păianjenul sfâșia mica muscă cu o nerăbdare.
          -Din nou, ai dreptate Albert ...
          -Mulțumesc, apreciez. Ești sigur că nu vrei să fumezi o țigară cu mine?
          -Ți-am mai spus, nu fumez, dar mulțumesc pentru invitație.
          -Bine, cum dorești, să nu zici că nu te-am întrebat.
          Albert a fluierat și doua asistente l-au ajutat să se așeze în scaunul cu rotile care era în partea cealaltă a camerei. O blondă care se asemăna cu un model american al anilor '70 și o brunetă care avea un aer parizian în ea au ajutat la așezarea în scaun a lui Albert. Una de mâna stângă iar alta de mâna dreapta, au tras, acum Albert e în capul oaselor, cu spatele puțin îndoit asemenea cocoșaților. Acesta stătea cu ochii închiși când chipul s-a întors către Paul o dată cu întregul corp. Paul era curios de acest fapt, de ce a stat cu ochii închiși. Albert părea ca un cadavru, parcă atârna pe acel scaun, nu făcea nicio mișcare. Una dintre cele două a deschis ușa iar cealaltă îl împingea pe Albert al căror plămâni așteptau nerăbdători să se scrumeze înăuntrul lor. Paul nu s-a putut abține, a tras cu ochiul la fesele magnifice ale brunetei care împingea dornicul de țigară. Parcă erau doi îndrăgostiți, în luna lor de miere, care dansau vals sub Turnul Eiffel care era coloana acesteia care era vizibilă în partea de sus, chiar sub gât. Aceasta a ieșit împreuna cu Albert. Asistenta cea blondă se afla încă în camera celor doi. Înainte să închidă ușa dupa ea, aceasta i-a tras lui Paul un zâmbet seducător, ce l-a lovit pe acesta exact ca un glonț. Buzele sale cărnoase au rostit apoi un "la revedere" călduros și de-a dreptul incitant pentru bietul Paul care acum era singur în cameră. A început a-și fixa privirea către tavan, minunându-se de păianjenul care acum era sătul.