Parcul

Capitolul VI

          Ploaia de afară lovea geamul din fața lui Albert cu o brutalitate rar văzută. Stropii, asemenea unor gloanțe, parcă aveau ca misiune principală spargerea nenorocitului de geam. Iar ca misiune secundară intrarea lor în odaia în care acum tăcerea predomina mai mult ca oricând. Albert era întors cu spatele la Paul, iar celălalt, îi privea spatele ca un scut, meditând asupra sa, asupra tristeții lui Albert, o tristețe ce-l cuprinse ca de nicăieri. Chestia asta îl îngrijora. Se temea ca să nu ajungă și acesta ca și doi dintre niște prieteni de-ai săi. Mai bine zis foști prieteni. Ambii fiind dominați de o depresie cruntă, nefiind cunoscută cauza acesteia. Aceștia nu mai vorbeau cu nimeni de o vreme, citeau doar cărți sumbre, priveau documentare despre suicid, moarte în general. Erau interesați de marii criminali în serie ai lumii, le plăceau ideile dezvoltate de anumiți oameni care erau considerați ca fiind psihopați de întreaga omenire. Erau, la rândul lor, cei doi, considerați psihopați, ciudați, nebuni etc. Până într-o zi, cei doi s-au întâlnit la casa unuia dintre ei. Oaspetele a venit cu o funie groasă la el, pregătit de ceea ce urma să facă, iar gazda avea în buzunarul de la spate un cuțit mare de bucătărie. Deținătorul de funie băuse o cafea iar celălat fumase 3 țigări înainte de eveniment. Erau entuziasmați probabil. Poate doar voiau ca să-și petreacă ultimele clipe din viață înconjurate de marile lor vicii ... Cine știe. Cel cu funia își trăsese un scaun, se urcase pe acesta, a legat funia de o bara din fier masiv, apoi și-a băgat capul prin gaura ce-l ducea înspre un alt tărâm. Acesta nu se lăsase încă să cadă, voia să-l vadă pe amicul său cum începe a-și tăia venele de la mâna stângă. Era satisfăcut. A văzut totul. Și-a lăsat trupul greoi să atârne, s-a zbătut într-un interval scurt, iar apoi, liniștea și pacea îi erau asemenea unor părinți grijulii ce îl țineau în brațe, dornici ca acesta să fie în siguranță mereu. Cel de jos, se uitase cu ciudă la amicul său care atârna asemenea unei haine pe cuier, deoarece acesta i-o luase înainte. Apăsă mai tare, lama acum mișcându-se și mai repede o dată cu puterea sa. Era asemenea unui violonist ce își făcea ultima performanță a vieții sale, cariera de artist fiind încheiată dupa această ultimă performanță, care, era pentru el, cea mai uluitoare dintre toate celelalte. Mâna i-a cedat, căzând pe podea, atât i-a fost. Cariera sa ca și ființă umană se încheiase ...
          Albert avea aceeași poziție, stătea ghemuit, tremurând neîncetat, din ochi cascade de lacrimi curgându-i ... Ploaia de afară se oprise. Poate a realizat că cele doua misiuni erau grele de dus la capăt, poate data viitoare, cine știe. Dar ploaia din sufletul lui Albert când va fi încetat oare? Ferestrele sufletului său au reușit să fie sparte de ploaia neîncetată din sufletul său, în comparație cu cele ale spitalului. Datorită spargerii ferestrelor, întregul Albert era inundat. Stropii acestei ploi erau mai degrabă niște lacrimi ... Acest Albert eră fără scăpare din oceanul tristeții în care era scufundat, neștiind nici să înoate, săracul de el.
          Paul se uitase la el, mai degrabă spus la spatele lui, cuprins de o amară tristețe. Nu înțelegea de ce îi părea rău de un asemenea om pe care, la început, nu-l suportase absolut deloc, numindu-l "arogant" . Sufletul lui Paul era și el trist, cei doi aveau așa ceva în comun.
          -Hei, cum mai ești? întrebă Paul dornic să afle starea lui Albert, cel care era cu un picior pe treapta agoniei.
          -Ce-ți pasă? îi răspunse Albert cu o întrebare scuipată din gura sa cu un dispreț maxim față de tot.
          -Ei bine ... vreau să te ajut, știu cum te simți. Mi-ai spus că nu sunt singurul care a pierdut pe cineva drag. Ai putea să-mi spui cine e acel cineva pe care tu l-ai pierdut? Poate așa te vei simți mai bine, discutând despre asta.
          -Chiar vrei să știi?
          -Da, răspunse Paul, ochii aproape îi străluceau datorită acestei șanse de a auzi de necazul ce îl domina pe Albert.
          -E vorba de mama mea, draga de ea, mereu mi-o amintesc ca fiind grijulie, extrem de grijulie aș putea spune ... Dar eu, nenorocitul de mine, nu am știut să o apreciez la timp și uite că s-a dus, m-a lăsat de la o vârstă fragedă să sufăr. De atunci sufăr încontinuu. Mereu îi văd chipul, cu toate că nu mi-l pot aminti. Fac un efort și încerc să mi-l imaginez. Asta e tot ce mi-a rămas, imaginația. În rest, totul a fost șters, inclusiv ea, draga de ea. Uneori îmi spun că este mai bine că nu mai este. Datorită mie a suferit mult, foarte mult, fiind mereu aspru cu ea, neștiind s-o iubesc, să-i mulțumesc pentru tot, neputând fi capabil de a-i da respectul ce-l merita din plin ...
          -Dar cum s-a întâmplat, ce s-a întâmplat cu mama ta? întrebă Paul cu ochii puțin umezi și cu vocea răgușită.
          -Un incendiu, atât. Nu mai doresc să vorbesc despre asta. A fost de-ajuns. Mulțumesc.
          Paul își șterse lacrimile de la ochi. Era îndreptat tot înspre Albert cu privirea și cu corpul, cu dorința ca acesta să se întoarcă înspre el și să-i zâmbească măcar. Albert privea peretele puțin crăpat pe care un păianjen se plimba nedumerit. Parcă se privea pe el, plimbându-se de colo colo pe acel perete numit "viață" , nereușind să ducă ceva la capăt, să facă ceva pentru omenire, doar predând niște cursuri banale la un liceu. Până la urmă a sfârșit într-un spital, probabil va fi ținut pentru totdeauna într-un spital. Ajungând într-un final un pedagog respectat pentru pacienții pe care îi va cunoaște.
          Îi plăcea gândul că este posibil să-și trăiasca întreaga viața în spital. Era așa liniște, putea să doarmă mult. Dar cel mai important era pentru el faptul că parcul din curtea acestui spital îl putea privi oricând, văzând în acesta multe lucruri frumoase, pentru el fiind posibile doar în aparență. Aducându-i amintiri aproape pierdute, amintiri din copilăria sa chinuitoare ...