Parcul

Capitolul IX

Îi mângâia fruntea puțin lată pe care trei șuvițe ca de foc cădeau rebele, asemenea cascadei care cade peste mormanul de bolovani. O alinta, îi umplea urechea cu vorbe dulci, numai miere îi oferea a sa gură îndrăgostită până peste cap. Își plimba încet mâna prin flăcările din al său păr, minunata Carin, de ce oare a trebuit să moară? Carin își fixase privirea într-un punct anume unde o mică albină zbura în cerc. Se gândea la viitor, se gândea la ei, la ea și la Paul, se gândea cum va fi când vor avea propriul cămin, propria familie. După ce albina zburase din punctul în care privirea Carinei era fixată, roșcata își întorsese privirea către cel al cărei inimă mai puțin și sărea din piept. A stat trei secunde privindu-l drept în ochi.
-Mă iubești, Paul? Te rog fii sincer. Te implor. O lacrimă se scursese încet pe obrazul ei încălzit din cauza soarelui din mijlocul acelei veri. Și-a trecut încheietura mâinii drepte peste ochiul ei înlăcrimat, coborând apoi pe obraz și alungând lacrima, uscându-i în același timp chipul.
Paul o privea oarecum mirat, fiind prima dată când îl întreabă asta și când emoțiile acesteia nu se mai puteau stăpâni.
-Desigur că te iubesc, scumpa mea Carin, fără tine n-aș mai simți căldura soarelui și umezeala ploilor. Fără tine aș fi un cadavru, la propriu chiar.
Carin a zâmbit discret, colțul stâng al gurii curbându-se ușor, aproape nefiind zărit de către Paul cel ce era în dubii. Aceasta îl privea insistent în ochi, apropiindu-se încet cu chipul către chipul său. Paul a răsuflat ușor. Carin și-a întredeschis buzele, așteptând ca Paul să i le deschidă în totalitate și să o sărute în stil franțuzesc. Au început să se sărute, soarele fiind singurul lor martor, le dădea lumină, cei doi sclipeau în mijlocul câmpiei pe care se aflau. Erau superbi. Erau ca doi actori din cel mai frumos film de dragoste pe care toți adolescenții îl adoră.
Paul a mărit intensitatea sărutului franțuzesc. Carin a gemut ușor. Cea cu parul de foc îl împinsese ușor pe Paul, acesta trântindu-se pe pătura ce acoperea iarba. O umbră i-a acoperit întregul corp. O umbră ce-și dorea să-i acopere întreaga viață. Carin era peste el spunându-i neîncetat cât de mult îl iubește și sărutându-l pe gură, pe obraji, pe frunte și pe gât. Parcă ar fi fost plătită să facă toată treaba asta. Cei doi au continuat. Au început să facă dragoste în după amiaza însorită a lui iulie, după amiaza revoluționară a iubirii lor intensive.
O ceață era peste ochii întredeschiși ai lui Paul. Auzea o voce care fredona o melodie jazz din anii '50. Ceața era cauza proaspetei treziri din visul său frumos. Și-a scuturat puțin capul, a clipit de câteva ori. Da, era din nou în realitatea murdară pe care o trăia cu dispreț. A oftat ușor și îl asculta în continuare pe Albert, cel ce venise proaspăt de la fumat cu cele doua asistente atrăgătoare. Albert s-a oprit brusc din fredonat după câteva secunde de la oftatul colegului său de cameră.
S-a ridicat în capul oaselor, privind drept înainte. Și-a răsucit gâtul în dreapta și în stângă, acesta pocnindu-i asemenea unor crengi ce pocnesc atunci când le rupi, așa, în joacă ...
Paul și-a întors privirea către Albert la sunetele scoase de către gâtul său. Se uita la el, oarecum, minunat. Nici el nu știa de ce. Vedea în acesta o mare personalitate, din nou, neștiind de ce.
Corpul i s-a răsucit înspre dreapta, fiind acum cu privirea fixată către geamul ce-i oferea priveliștea ce era pentru el mai mult decât unică. Și-a târât puțin fundul mai în față, având posibilitatea de a putea observa mai bine fiecare detaliu ce i-l oferea parcul plin de copii fericiți, fără vreo grijă, fără pic de tristețe în sufletul lor mic ce urma să crească în ei, sau cine știe, să scadă, așa cum i s-a întâmplat bietului Albert.
-Ce frumos este, nu-i așa? Priveliștea e minunată, absolut superbă, nu crezi?
-Cu mine vorbești? întrebă Paul cu un aer sarcastic.
-Cu tine vorbesc, da, cu cine altcineva.
-Mă gândeam că gândești cu voce tare.
-Eu nu mai gândesc, sunt prea obosit pentru așa ceva. Mi-a pierit cheful, crede-mă.
Paul a început să mediteze mediocru asupra cuvintelor lui Albert. Se gândea oare de ce e este așa indiferent, așa de ... rece. Parcă întregile suferințe ale lumii s-au pus în spatele său, nu își putea explica ce este cu el.
-Auzi, ai vrea să-mi explici și mie de ce ești așa rece și indiferent? Ești asemenea unui filosof existențialist. Te îngropi în amăgiri, în tristețile mondiale parcă ... Ești ciudat, tipule. Cel mai probabil vom rămâne aici pentru totdeauna, tu și eu, așa că lămurește-mă și pe mine în privința asta. Nu vreau sa mor fără să știu.
-Ai vrea să-ți descriu parcul? întrebă Albert de parcă nici n-ar fi auzit frazele precedente pe care Paul le scosese din gură.
Paul a fost, pur și simplu, marcat de această întrebare. De ce? Ei bine cu câteva zile înainte când îi ceruse lui Albert să-i povestească despre parc, cum e și altele, acesta a avut parcă un atac de panică, o luase razna pur și simplu, ca și cum i s-ar fi anunțat moartea peste o oră sau o zi sau chiar o săptămână.
-Desigur ... de ce nu? îi răspunse Paul cu vocea tremurândă și puțin mirat chiar de el însuși că a acceptat propunerea lui Albert, nefiind capabil să îi reproșeze că vrea să afle despre el acele detalii.
Albert a început, stând cu spatele la Paul și cu privirea către tărâmul său minunat, să-i descrie întregul parc, fiecare copac, fiecare copil ce alerga dintr-o parte în alta, fiecare minge ce zbura de la unul la celălalt, fiecare zâmbet sincer aruncat cine știe cui de către un copil fericit. Nu s-a putut abține, l-a descris și pe băiețelul cel ce nu avea dreptul de-a vedea toată acea frumusețe. A descris-o și pe mama lui. Paul și-a lins buzele și a scos un încet "hmm" , i-a descris și bastonul, ochelarii, fata ce-l privea cu mare drag dar căreia îi era rușine prea mare să meargă la el și să-i vorbească. A descris absolut tot, cel mai mic detaliu nu i-a scăpat. Era un maestru în arta descrierii.
Paul lăcrima. A spus "e minunat, mi-aș dori și eu să pot admira frumusețea aceasta, care este, din fericire, atât de aproape de mine, dar, din păcate, nu am dreptul de a o vedea. Ești foarte norocos că ai dreptul de-a admira oricând dorești această frumusețe a naturii, această ... libertate." Albert și-a coborât privirea către podea și a scos din gura ce era obosită de la atâta descris un "da" foarte sec în timp ce pe obraz i s-a scurs o lacrimă, ajungând la podea, evaporându-se.
-Este târziu, mi-este somn, ne vedem dimineață Paul. Somn ușor !
-Somn ușor și ție, Albert !

Ora 8:00 ; soarele se ridicase recent pe cerul albastru. O asistentă medicală a intrat în cabinetul celor doi pentru a trage perdeaua ce era asemenea unui scut ce se protejează de săgeți, ei bine, aceasta proteja camera de lumina soarelui.
A tras un țipăt cât de tare a putut, rămânând fără glas, încercând cu ultimele puteri să strige dupa un medic și după o alta asistentă. Paul a fost trezit de către țipătul domnișoarei. Un medic și încă o asistentă au intrat grăbiți în cameră întrebând în sincron "ce s-a întâmplat?" la cele auzite, aceasta a îndreptat degetul către Albert. Cealaltă asistentă a leșinat iar doctorul își pierduse glasul, alergând repede la patul acestuia. Tremura foarte tare la atingerea încheieturii lui Albert care era tăiată, spintecată chiar, de cuțitul ce era pe podea, plin de sânge.
A mai venit un medic în cameră la chemarea primului medic și l-au cărat pe Albert foarte rapid cine știe unde. Paul a reușit să zărească doar plecarea celor trei, adică doi, din cameră, observând mai apoi cuțitul însângerat pe podea. A făcut ochii mari și a întrebat-o pe asistenta din încăpere ce s-a întâmplat cu Albert. Aceasta fiind asemenea unei stane de piatră i-a spus ce s-a întâmplat. Paul a început să plângă neîncetat, neputând fi oprit de către trei asistenți ce au venit rapid în cameră. Paul a leșinat într-un târziu.

S-a trezit. Dar nu era în patul său în care era obișnuit să stea până atunci. Era în patul lui Albert. Lenjeria a fost schimbată, cealaltă fiind pătată de sângele decedatului. Și-a întors privirea la stânga. Fostul pat era gol. Se simțea atât de singur ...
Dupa o oră și jumătate o asistentă a intrat în cameră alături de noul coleg de cameră al lui Paul. Îl chema Michel. Acesta a rămas paralizat după un cumplit accident. L-a așezat pe Michel în fostul pat al lui Paul. Cei doi au început să discute după ce ușa s-a închis pe dinafară. Fiecare și-a povestit viața până în acel moment.
A sosit asistenta cu mâncare pentru cei doi. Michel a fost primul care a apucat să mănânce, mâncarea fiindu-i dată de către asistentă, acesta neavând posibilitatea de a se mișca în vreun fel. A trecut la Paul care se gândea la Albert. După ce a mâncat, fiind supravegheat de către asistentă, a întrebat-o pe asistentă dacă-l poate pune în scaunul cu rotile, voia să stea în fața geamului și să privească minunăția. Asistenta l-a așezat în scaun și l-a condus în fața geamului. Aceasta a ieșit din cabinet.
Paul a înghițit în sec și își spusese în gând "nu se poate" ; nu îi venea să creadă ceea ce privește. Nu era nici urmă de copil, nici urmă de verdeață, absolut nimic. Parcă privea un oraș distrus de o bombă nucleară, vedea numai negru și gri, nici o urmă de vreo culoare. "Cum, cum e posibil, își zise în gând, deci Albert m-a mințit? Dar de ce? Nu înțeleg. Oare voia să mă binedispună? Nu, nu cred, nu i-ar sta în putință ... sau ... cine știe, cine sunt eu să-l judec? Sunt un nimeni, asta sunt. Deci ... stai ... Albert nu doar că m-a mințit, dar era și orb. Acum totul se leagă. Vorbea din amintiri. Să fi fost el oare acel copil nevăzător alături de mama sa? Cu siguranță el era ! Nu îmi vine a crede ... e încredibil." Și lacrimile curgeau din nou pe obrajii lui Paul. Nici nu se chinuia să își șteargă chipul. Nu-i mai păsa de nimic.
-Ce s-a întâmplat? De ce plângi? întrebă Michel îngrijorat.
-Nimic. Doar sunt minunat de ceea ce ochiul uman are dreptul să vadă și mintea să-și imagineze ... E superb.
-Măcar tu ai posibilitatea de a vedea acea frumusețe ... știi, mi-am pierdut și vederea. Am uitat să adaug mai devreme când ți-am povestit despre mine.
Paul a oftat și a scos un "da" foarte sec din gură. O lacrimă a ajuns la podea, evaporându-se într-un final.

SFÂRȘIT