Parcul

Capitolul V

          La auzirea păsării ce cânta la fereastră, Albert se trezi puțin amețit, cu durerea de cap încă pe el și debusolat, uitând pentru câteva secunde unde se află. La atingerea caloriferului din dreapta sa, își dădu seama unde se află. Răsuflă ușurat...
          Se trezi și Paul, care-l zări pe Albert, ce nu se ridicase ca să-și privească libertatea, încă. Paul era puțin mirat de acest fapt. "Albert stă pe spate?" se întrebă Paul în gândul său. Acesta nu știa ce se întâmplă, se gândea că poate doarme, neputând să-i vadă chipul. Așa că se hotărî să-l întrebe :
          -Hei, amice, dormi? a șoptit Paul.
          -Care e problema? întrebă Albert nepăsător.
          -Nimic important, voiam doar să te-ntreb de ce nu te mai uiți pe geam, s-a întâmplat ceva?
          -Nu, a spus Albert, iar apoi a înghițit în sec.
          -Bine, dacă tu zici ... dar, hei, îmi poți face o favoare? a întrebat Paul.
          -Spune.
          -Păi ... ai putea să-mi descrii și mie puțin parcul din această curte a spitalului? Știi tu, îmi cam lipsește libertatea, iar eu cum nu mă pot deplasa până la geam, aș dori să mă ajuți tu în legătură cu asta.
          -Acum? întrebă Albert care înainte a oftat lung.
          -Dacă nu te deranjează, da, acum.
          -Bine, așteaptă puțin, a răspuns Albert fără pic de suflet în glas.
          Acesta se sprijini cu o mână de salteaua patului, cu privirea îndreptată înspre geam dinainte ca să se ridice, iar cu cealaltă mână se prinsese de caloriferul puțin ruginit și pus acolo pe post de bibelou, nefuncționând, doar dând "oaspeților" senzația de căldură, calorifer care funcționa cu ajutorul efectului placebo. Albert stătuse în capul oaselor, cu chipul îndreptat înspre podea, a oftat ușor, apoi și-a întors jumătatea de față înspre Paul, acesta tresărind puțin din cauza a ceea ce-a văzut, un chip distrus, ca din acele povești de groază cu cei mai îngrozitori monștri ce pot fi imaginați. Albert își întorsese privirea în pământ. O lacrimă se zbătea să iasă din ochiul acestuia. A reușit într-un final. Nu mai era prizoniera acestuia, care încerca să o țină acolo pentru totdeauna. Aceasta s-a scurs ușor pe obrazul mutilat, ajungând până sub buze, provocând un gâdilat aproape inexistent, dar care, totuși, îl făcu pe Albert să își atingă partea de sub buze în dorința de a scăpa de acea mică furnicătură și de prizoniera ce nu trebuia să scape din ochii săi, din sufletul său care, acum, la scăparea acelei lacrimi, este gol în totalitate, a secat, asemenea unui pământ de la țară în mijlocul unei veri în care arșița a dominat mai mult ca niciodata în ultimii zece ani. Așa cum pământurile se crapă, cum toate bucățile se fărâmă, iar apoi se despart, așa era și sufletul, dacă-l putem numi așa, al lui Albert. Fiecare amintire, fiecare gând, fiecare persoană dragă dupa ce a fost "plantată" în al său creier, a fost mai apoi transportată în suflet. Dar acum, sufletul său fiind rupt în mai multe bucăți care erau îndepărtate unele de altele, amintirile, gândurile și persoanele dragi erau greu de amintit și în același timp, greu de scăpat din minte. Toate cele ajunse pe sufletul său au provocat ca acesta să ajungă supraponderal, nemaiputând să reziste și, într-un final, a cedat fără voia sa. O explozie s-a format înlăuntrul lui Albert. Iar mai apoi un incendiu ce nu putea fi stins, doar vorbele dulci ar fi putut ajuta la stingerea incendiului, vorbe care sunt asemenea unor valuri uriașe care mai apoi ajung pe nisip, intrând în el, devenind una cu el, adică din ceea ce au fost, nu mai rămân cu nimic...
          Paul se uită cu milă către Albert spunându-i :
          -Lasă, amice, data viitoare, nu trebuia neaparat acum, e ok...
          "Amice" ?! Se întrebă Albert în mintea sa, în care acum, domina disperarea. Se gândea "cum e posibil să aibă acest tupeu de a mă numi un amic de al său? nu, așa ceva nu, nu merit, nu !!". Albert trăsese un țipăt de disperare, asemenea acelor persoane ce sunt torturate încet, începând de la cele mai mici și neimportante părți ale corpului, până la cele mai importante organe, iar mai apoi distrugând victima în totalitate. Cum? Ei bine, distrugându-i ultima sa fericire și ultima sa scăpare, amintirea...
          Paul s-a speriat foarte tare datorită acelui țipăt, credea că în acel moment Albert se va ridica și va veni la el, cu dorința de a-l strânge de gât până la sufocare. Dar nu, Albert se liniștise, și se pare că sufletul nu-i era chiar așa de "sec" , din el încă mai scăpând niște mici prizonieri numiți "lacrimi". Albert se așeză din nou pe pat, acum stând cu totul pe o dungă, îndreptat înspre peretele care mai sus avea fereastra.
          Și-a strâns picioarele la piept, cu dorința de a se liniști în totalitate. Își dorea să nu mai plângă, se simțea jenat de fiecare dată când o lacrimă i se scurgea pe obraz. Stătea așa, ghemuit, tremurând, cu privirea fixată pe peretele puțin crăpat și mucegăit, dorindu-și, mai mult ca niciodată, să moară.