1001 oameni

Capitolul 48 (Iasmin)

Partea I

~Ieșisem la o plimbare prin orașul ăsta infect pentru că chiar îmi venea să turbez în interiorul hotelului ăla exasperat să pară vintage. Chiar și acum pe stradă auzeam foarte clar muzica jazz de pe hol. Mergeam și nu știam unde, peste tot erau aceleași clădiri istorice și lăsate de izbeliște de unde mai vedeam ieșind la fereastră un tip cu țigara-n gură sau o femeie bătrână cu privirea răutăcioasă. Săracii oameni! Se simțeau groaznic și părăsiți și habar n-aveau ce li se întâmplă. Le dădeam eu o sugestie revoluționară – să plece din Cehia asta infectă care te îndeamnă doar la melancolie și părere de rău pentru lucruri despre care, probabil, habar n-ai.

Am trecut pe o străduță lăturalnică. Nici aici nu era nimeni, parcă era orașul nimănui. Am continuat să merg până am văzut un tip rezemat de un zid, probabil era beat, care se uita cruciș la mine. M-am prefăcut că nu-l văd și nu voiam să-l bag în seamă pentru că chiar nu-mi păsa de viața lui, dar el s-a întors spre mine și a început să bolborosească ceva în ceha lui tâmpită. Nu l-am băgat în seamă, nici nu voiam să-i arunc vreo privire – chiar nu eram curioasă de cine e sau cum arată, și mi-am continuat drumul. El a venit grăbit după mine – îl simțeam urlând în limba aia necunoscută și tot repetând cuvântul babei de lângă cimitir. Atunci când l-am auzit clar că a pronunțat smrt, m-am întors spre el și am încercat să-l întreb ce înseamnă, dar el nu înțelegea ce vreau. Ajunsese să repete doar smrt smrt smrt. Lua-l-ar naiba de smrt..Atunci tipul s-a uitat ciudat la mine, turbat și a încercat să mă lovească, dar m-am ferit. Dar cumva îmi ghicise intenția pentru că am simțit o altă lovitură din partea opusă. O simțeam atât de tare de parcă mă înjunghiase cu ceva în inimă. ~

Eram pe jos. Căzusem din pat și mă lovisem rău. M-am ridicat amețită de jos și m-am dus spre baie. Uitându-mă în oglindă am înțeles ce mă lovise „în vis" – fusese noptiera. Probabil încercând să mă feresc în vis m-am agitat în pat și am căzut din pat cu falca de noptieră. M-am uitat să văd dacă nu-mi rupsesem nasul pentru că îmi curgea un întreg fluviu roșu din el, dar era ok. M-am spălat repede de tot sângele ăla și am încercat să opresc ce mai curgea. M-am culcat pe spate pe covor și așteptam. Am auzit ceasul de pe hol bătând de șase ori – deci era deja destul de devreme – așa că m-am făcut comodă pe jos. Am vrut să mă întorc după blugi pentru că pe podea era destul de răcoare și lipsa pantalonilor mă făcea să-mi fie frig dar erau prea departe ca să ajung la ei doar întinzându-mă.
M-am uitat pe noptiera de lângă capul meu și am ochit pachetul de țigări și scrumiera. M-am întins după ele și spre norocul meu am reușit să ajung trăgându-le lângă mine. Mi-am aprins țigara și simțind mici firișoare roșii curgându-mi din nas mă amuza cum puteam să arăt din exterior.

Nu știu cât am stat așa. Probabil mult pentru că m-am trezit auzind din nou ceasul bătând, dar n-am mai stat să număr de câte ori. M-am ridicat și mi-am luat blugii pe mine alene. Nu mă mai simțisem atât de obosită niciodată, poate de la lipsa de sânge sau poate de la presiunea ciudată a acestui oraș. Am luat-o din nou spre baie și m-am spălat din nou pe față. Atunci a bătut cineva la ușă.

Am tras o mică înjurătură pentru că n-aveam chef de nimeni și m-am dus să deschid – în drum luându-mi rapid pe mine un hanorac. În prag stătea Dana. În primă fază n-am știut cum să reacționez, chiar n-aveam chef de ea, dar m-am consolat cu gândul că mai bine ea decât Larisa (nu știu de ce mi-a venit gândul ăsta, dar mna). M-am uitat ciudat la ea și ea doar a zâmbit și m-a luat de gât trăgându-mă spre ea.

- Cum ai știut să mă găsești?

- Draga mea, poate tu erai prea mică să ții legătura cu Larisa când a plecat, dar eu nu. Ea mi-a zis unde stai.