Demon Pe Două Roți

Capitolul 1

Pentru a mia oara îmi mușc buza de jos și încerc sa îmi opresc lacrimile ce stau sa îmi inunde chipul. Mi-am promis ca nu o sa mai plâng, în ultimele trei luni numai asta am făcut. Am vărsat lacrimi cu duiumul sperând ca acestea vor șterge durerea pierderi pe care am suferit-o.
În urma cu trei luni am pierdut ce aveam mai de preț pe lumea asta, mi-am pierdut părinții într-un accident de mașină. În urmă cu trei luni odată cu ei a pierit și inima mea, din ce eram odată acum am ajuns o stafie. Ochii mei verzi odată luminoși acum privesc în gol, goi și lipsiți de viață, buzele sunt supte de culoare, pielea rozalie acum este mai albă ca zapada, sunt aproape un schelet umblator, numai parul este același, castaniu lung și luminos.
Privesc pe fereastra ovală a avionului și aștept aterizarea. Singura persoană din familia mea care nu a vrut banii și afacerile familiei pe care le voi primi moștenire în momentul în care împlinesc 20, și credeți-mă toate astea valorează miliarde de dolari, a fost sora mamei mele. Ea a fost singura care a insistat și nu sa lăsat până când nu a fost sigura ca nici una din hienele, care ar trebui sa fie familia mea,nu se ating de nici un singur bănuț din averea mea. Ea a insistat ca ar fi bine sa ma mut în Paris și sa locuiesc cu ea, ca sa îmi continui anii de studii în liniște și pace.
Simt o căldură pe obraz și când îmi duc mâna un acel loc îmi dau seama ca plâng. Lacrimile mi se preling pe obraji și îmi încetoseaza vederea. Mi le șterg cu mâneca bluze și strâng cu putere din ochi dorindu-mi ca totul sa dispară.
Avionul aterizează și toți pasagerii coboară. Singură, eu, rămân pe scaun. Nu sunt pregătită sa încep sa lupt, vreau sa mor, vreau sa fiu dinnou cu ei.

-Anica Monroe?

Mi-am ridicat privirea și am văzut o femeie blondă, cu ochii verzi, și un zâmbet timid dar cald ce nu părea sa aibă mai mult de 30-35 de ani. Am dat din cap și mi-am întors privirea în alta parte.

-Bună numele meu este Chlodine Bonaparte și sunt mătușa ta. Scumpo sa ști ca eu st...

-Nu, nu ști prin ce trec! Îmi e sila de oamenii care pretind ca știu cum te simți când defapt nu au habar. Tu nu ști cum e sa îți pierzi părinții! Eu nu vreau mila ta, nu vreau mila nimănui! Înțelegi!? Am zis cu glasul frânt simțind cum lacrimile îmi inundă din nou chipul.

-Ai dreptate, nu știu prin ce treci dar știu într-un fel ce simți... Și dacă mi-ai da o șansă sunt sigura ca nu vei regreta. Deci ce alegi, sa stai aici și sa îți plângi trecutul sau sa te ridici sa te scuturi de praf și sa mergi  înainte oricât de greu ar fi.

Nu am fost niciodată o persoana lașă și știu ca pe asta mizează. Și firar al naibii de treabă chiar nu voi renunța. M-am ridicat în picioare și mi-am șters lacrimile, făcând un pas înspre ea.

-Asta e fata mea. Acum hai, sa îți luam bagajele. A zis ea punându-mi o mână pe umăr și cu cealaltă ștergându-mi o lacrimă ce stătea sa îmi cada.

Am coborât din avion și am mers sa îmi iau troleul, bagajul de mână îl aveam cu mine. Am urcat în mașina ei, un BMW de un albastru închis cu numeroase modificări, cursele sunt o pasiune de familie. Tot drumul pana la casa ei a fost într-o liniște perfectă. După ce am parcat mașină ne-am apropiat de casa.

-Vrei sa îți spun ceva. Nu a așteptat sa răspund ca a și continuat. Casa asta este de generații aici, în ea am copilărit și eu și mama ta.

A deschis ușa și am fost întâmpinate de un hol lung vopsit în portocaliu deschis, ce avea de o parte și de alta tablouri cu peisaje, am mers pana am ajuns în sufragerie de acolo am urcat niște scări ce duceau la etajul următor. Mia făcut semn sa o urmez, am mai urcat încă un sir de scări, iar ea a deschis o ușă ce avea alte scări ce duceau într-o mansardă frumoasa plina de lumină.

-Asta va fi camera ta, sper ca îți place. A fost camera mamei tale... Fate comodă, iti fac turul casei când te simți în stare. Dacă ai nevoie de ceva ma găsești în sufragerie.

Apoi a plecat lăsându-mă singură. Am mers în centrul încăperii și am început sa o admir: pereții albi făceau un contrast perfect cu parchetul ce strălucea pe jos acesta fiind acoperit doar în dreptul ferestrei cu un covoraș pufos, patul meu era mare și era așezat lângă unul din pereți lângă el era o noptiera de același alb ca al pereților pe ea tronând o lampa cu abajur înflorat, în coltul opus era un birou de un gri argintiu ce avea tot felul de cărți și un laptop pe el, lângă fereastra ce acoperea o mare parte din peretele ce stătea paralel cu scările erau doua fotolii ce aveau tapițeria neagră, într-un colt aproape de fereastra se afla un șifonier gigantic după părerea mea. Pe ușa ce ducea înspre baie era o oglindă mare, baia era și ea frumoasă, nu am stat prea mult sa o studiez eram puțin obosita. Și pentru o secundă am uitat de tot și toate și am avut impresia ca sunt într-o vacanță. Dar doar pentru o nenorocită de secundă, ce mia provocat o mulțime de amintiri.
Am despachetat și după ce am făcut un duș lung și m-am schimbat într-o rochiță de vara albă cu buline albastre am decis sa cobor sa mănânc ceva. Am găsit-o pe mătușa citind o carte în sufragerie.

-Ce faci? Ma întrebat ea lăsând cartea pe măsuță de cafea și ridicându-se de pe canapeaua crem. Vrei ceva de mâncare... sau poate vrei sa îți prezint casa... Sau sa mergem prin oraș. Tu alegi.

-Ceva de mâncat suna bine... Am zis gratuita de alte lacrimi, femeia asta îmi aduce aminte de mama și ea era la fel.

-Fac acum ceva tu făte comodă pe canapea și vezi dacă găsești ceva interesant la televizor.

M-am așezat pe canapeaua crem și am privit drept înainte la plasma ce acoperea o mare din perete le de un crem foarte deschis aproape alb, dulapurile pline cu cărți tronau pe lângă plasmă, iar celelalte rafturi suspendate erau pline cu bibelouri sau poze înrămate frumos.
Femeia a intrat înapoi în sufragerie cu o farfurie cu spaghete cu sos de roșii și un pahar cu suc de portocale. A așezat tot pe masa și apoi sa așezat lângă mine.

-Ți-a mai spus cineva cât de mult semeni cu mama ta. Arăți exact ca ea...

-Și ție îți lipsește?

-Da... Dar când te-am văzut am crezut ca ești ea... Semeni atât de mult cu surioara mea. A mai zis ea reușind sa scoată un zâmbet de la mine. Hai, mănâncă. Parisul este cel mai bine văzut pe înserat.

Am zâmbit și am început sa mănânc cu pofta. După ce m-am schimbat și am mai vorbit cu ea despre una și alta, în general nimicuri, am plecat fix la apus în oraș. Nu îmi place sa accept ca cineva are dreptate dar femeia asta nu sa înșelat când a zis ca Parisul este frumos noaptea.
După ce am revenit acasă am urcat în camera mea, mam schimbat și mam trântit în pat și am adormit mânată de vise frumoase și amintiri dureroase.

Se pare ca asta este un nou început pentru mine... Dar cu toate astea trecutul este încă viu oricât de greu miar fi trebuie sa îl accept și sa îl confrunt. Oricât de tare ar durea. Și ori cate lacrimi a-și vărsa trebuie sa merg înainte, până la urmă fac parte din familia Bonaparte, după spusele mătușii, și o Bonaparte nu se da bătută.