O săptămână în Iad

PROLOG

    Vedeam mașina din față care se apropia amenințător de mine. Anticipam și chiar începusem să mă rog. Degeaba, știam că nicio minune nu se va înfăptui. Cu atât mai puțin mie – păcătoasa aflată pe primele poziții în topul oamenilor păcătoși. 

     Știusem de existența celor 10 porunci, dar le ignoram cu desăvârșire. M-am lăsat mereu pradă desfrâului, viciilor și a răutății. Au pus stăpânire de la o vârstă fragedă. La 16 ani am fumat pentru prima dată. La 16 ani m-am drogat pentru prima dată. La 16 ani am băut pentru prima dată, și, tot la 16 ani am simțit pentru prima dată plăcerea carnală. Cel mai cinic lucru în povestea mea este că tata este preot. Slujitor al Domnului, tata a încercat mereu să mă aducă pe drumul cel bun. Dar, un copil rău va fi mereu un copil rău.

      Acum, privind lucid la toate acțiunile mele, îmi pare nespus de rău pentru toate păcatele mele. Mereu am dus numele Domnului în deșert; mereu am râs de părinții mei; mereu am muncit duminica pentru bani în plus; mereu am furat, fie idei, lucruri sau alte bunuri materiale sau imateriale; mai mereu am băut; mai mereu am fumat; mai mereu am râvnit la tot ce aproapele meu a avut.

    Se spune că moartea este cea mai minunată și neobișnuită întâmplare a vieții noastre. Da, este. Pentru că abia după ce mori îți dai seama cât ai greșit din cauze stupide. Și știu, a greși e omenește. Dar nu e omenește ca greșelile tale să treacă de granița normalului, ajungând să fie diabolice. Am avut și eu greșeli diabolice. Ca de pildă uciderea unor animale.

   Se spune că după moarte ești liniștit. Și este adevărat, ești foarte calm și lucid. Chiar dacă trupul a rămas într-un sicriu, spiritul îmbinat cu a noastră conștiință urcă la cer așteptând Judecata Celui Drept.

     Revenind la accident, două minute mai târziu după vederea mașinii ce mergea neregulamentar, eram răsturnată și aruncată din mașină 2 metri în aer. Multă, multă durere, asta am simțit. Și după n-am mai simțit-o. Nu întunericul m-a întâmpinat, și nici lumina.

     Vedeam ce se întâmpla în jurul trupului meu fără suflare. Mașini de poliție, ambulanțe și elicoptere. Oameni alergând în toate părțile, oameni ținându-se de cap. Nu-i auzeam, ci doar îi vedeam.

     Dacă aș fi putut să mă salvez.. Dar n-am putut, era imposibil. Nu puteam să-mi întorc mașina, era alt autovehicul în spatele meu. Nu puteam să virez pe banda cealaltă, era alt autoturism. Dar asta mi-a fost soarta. Fiecare primim ce merităm, nu?

     Nu-mi amintesc nimic din „Sala de judecată". Știu doar că am fost adusă în fața unei uși imense, roșii ca focul. Lângă ea, o ușă ce avea toate culorile, făcea ca fundalul alb să fie mai primitiv.

     Știam că trebuie să intru acolo, în încăperea despărțită de ușa roșie, și, ca o ironie a conștiinței mele, am bătut la ușă. S-a deschis imediat ce am luat mâna de pe ea. Tot ceea ce am văzut m-a uimit. Flăcări, creaturi ce păreau omenești biciuiau femei și bărbați, toate astea m-au făcut să înaintez. Da, căci nici dacă aș fi vrut n-aș fi putut să fug de acolo. Locul mă cerea, locul mă voia, și eu îl voiam – în mod ciudat eram atrasă de el. Era un mister pe care eu trebuia să-l deslușesc. Și poate că misterul care mă atrăgea nu era normal, era rău, era distructiv, dar mă atrăgea. Știam că mi s-a dat ceea ce am meritat, dar mă gândeam că nu era așa de rău pe cât tatăl meu mi-a zis. Tot „orașul" din fața mea era o enigmă pe care aveam s-o dezleg.