O săptămână în Iad

Ultima zi în Iad.

   Eram înconjurată de oamenii cărora le greșisem, iar aceștia nu erau deloc puțini.

   Începusem să-mi văd păcatele, să le simt. Și le simțeam  cum ard în sufletul meu.

   Oamenii mă înconjuraseră. Îmi spuneau cu ce le greșisem; le ceream iertare. Chiar regretam că le greșisem așa de tare, însă dintre toate greșelile mele, cea mai mare fusese că îl înșelasem pe bărbatul iubit, iar asta regretam cel mai mult.

   O lumină puternică m-a orbit. Mă dezechilbrasem și, credeam atunci că mă lovisem de ceva și că aveam halucinații. Vedeam oameni în uniforme sanitare în fața mea. Închisesem ochii, când îi deschisesem eram iar în Iad.

    Eram întinsă pe jos, nu mă puteam mișca. Toți oamenii se apropiau de mine, unii, într-un mod ciudat, scoteau flăcări, pe care le aruncau spre mine. Era îngrozitor, eram mistuită de flăcări.

     — Iubito, te rog, luptă, auzeam o voce ce suna cu cea a iubitului meu.
     — Noi te iubim, trezește-te, se auzea atunci vocea mamei.

   Eram consternată, însă mă decisesem să lupt. Să mă gândesc că de fapt durerea nu există, și că, totul era în capul meu.

    Închisesem ochii; tremuram și mă rugam. Fiecare cuvânt era spus cu voință. Îl rugam pe Dumnezeu să mă ierte, să mă cruțe. Și Dumnezeu mă auzise. Un sunet puternic ca de trâmbiță începuse să răsune. Toți oamenii care mă chinuiau, plecaseră.

   Mă ridicasem și așteptam ca ca cineva să mă ia de acolo. Am fost șocată când am văzut că nu un demon venise, ci o creatură asemănătoare omului. Acea creatură era însoțită de o lumină puternică. În momentul ăla nu știam că e un înger, pentru că eu știam că un înger are aripi, însă cel care se afla în fața mea nu avea.

   Mă luase de braț, ușor, nu brutal cum demonii o făceau. Mă condusese în fața unei uși căreia – din cauza unei inexplicabile tulburări de vedere – nu-i puteam distinge culoarea. Ușa se deschisese; pășisem în interiorul său.

  Într-un mod ciudat simțeam o ușurare, ca și cum spiritul meu se curățase de tot ceea ce era rău și era pregătit să coboare din nou pe Pământ.

   Am închis ochii, iar când i-am trezit am înlemnit. Credeam că nu e posibil, dar în același timp îi mulțumeam Domnului.