Deschid ochii datorită căldurii și mâncărimii provocate de căciula pe care o arunc pe pat, și încep să îmi scarpin agresiv scalpul cu degetele. Tricoul de sub bluză este ud în totalitate și începe să devină rece, așa că mă ridic în șezut întâlnind silueta solidă a lui Jungkook ce e cu spatele la mine. Dau pătura la o parte și mă ridic cu greu din pat, privind pe fereastră; la fel de rău! Fac câțiva pași lenți, spre Jungkook, care nu mi-a simțit încă prezenta pentru că e mult prea concentrat să curețe niște castraveți.
―Ce faci?
Îl întreb pe un ton ciudat, din cauză că doar ce m-am trezit și el tresare speriat de parcă tocmai a fost prins făcând ceva rău. Se întoarce spre mine câteva secunde, analizându-mă, și își reia activitatea.
―Gatesc pentru tine. Ar trebui să faci un duș, mai e puțin și termin.
Vorbește de parcă cuvintele pe care mi le-a spus în pat, înainte să adorm, nu au fost rostite. M-am simțit jignit când mi-a spus asta, dar chiar am nevoie de un duș fierbinte. Mă întorc cu spatele la el și plec fără să îl anunț. Caut niște haine mai decente, să nu îl surprind la fel ca mai devreme și intru în baie. Încui ușa cu zăvorul argintiu și încep să scot hainele de pe mine. Tricoul îmi e într-adevăr ud, iar când mă uit în oglindă, mă sperii de mine mai mult decât de obicei.
Ies din băie cu un prosop alb în jurul gâtului, și mă îndreptat direct spre Jungkook. Doar la asta m-am gândit cât am făcut baie. La ce mi-a spus, la acel sărut, care pentru mine a însemnat mai mult decât unul pe buze, la brațele lui ce mă înconjurau... mă gândesc dacă are un scop anume... N-aș suporta gândul să mă rănească, prefer să mă mintă frumos. Aș accepta să fiu chiar și planul de rezervă dacă asta înseamnă că pot să petrec ceva timp alături de el.
―De ce stai acolo? Vino și mănâncă, sunt sigur că îți e foame.
Vocea lui îmi întrerupe starea de meditare și tresar discret, dar îmi îndrept atenția spre masa plină cu mâncare și zâmbesc. Când a avut timp să facă toate astea?
―Arată atât de bine!
Spun fericit, pentru că voi mânca în sfârșit, și mă așez la masă, chiar pe scaunul de lângă el. Nu îmi pasă că două persoane trebuie să stea față în față, în timp ce servesc masa; concep totul diferit, și vreau să stau cât mai lipit de corpul lui cald.
Îmi zâmbește când iau furculița între degete și mă trage cu tot cu scaun mai aproape de el, și chiar dacă ar trebui să îl înjur pentru că probabil mi-a zgâriat parchetul, îi zâmbesc înapoi și înfig furculița în cartofii copți la cuptor.
―Doamne, gătești atât de bine!
Își dă ochii peste cap, ca și când ar fi auzit replica asta de un milion de ori înainte, dar totuși zâmbește.
―Needucatule, părin... ― nu știi că nu e frumos să vorbești cu gura plină?
Mă mustrează, și chiar zâmbesc. S-a corectat repede când a vrut să aducă vorba de părinții mei, doar ca să nu mă rănească.
―Nu, nu știu. Ce o să îmi faci?
Mă fâțâi pe scaun și așteapt să termine de mâncat, să îmi răspundă.
―O să te pedepsesc!
Răspunde, zâmbind într-un alt mod. Un zâmbet fierbinte, pervers, care mă îndeamnă să mă arunc cu capul înainte și să îl sărut, chiar și pentru trei secunde. Sau, oare m-ar săruta înapoi?
―In ce fel, mă pedepsești?
Îl întreb cu puțină senzualitate în voce. Mi-ar fi rușine de mine in această clipă, și știu că e greșit, dar nu pot să mă opresc, continui să sper că poate să fie al meu, chiar și atunci îi aparține altui băiat.
―Te pun să speli vasele.
Cuvintele lui fac ca zâmbetul meu să dispară iar el râde datorită reacției mele. Evident, la ce mă așteptam? Iubit lui dracului de frumos; nici eu nu l-aș fi lăsat pentru unu ca mine.
―Apropo, ce faci mâine? E Crăciunul și tu nu ai împodobit nici măcar cactusus ăla de la geam.
Schimbă din nou subiectul, prea repede ca să procesez, dar totuși râd la gluma lui nesărată.
―Sincer, nu sărbătoresc așa ceva. E doar pentru cei care au o familie.
Răspund sincer iar el lasă furculița pe masă și își pune mâinile în poală, împreunându-le.
―Poți... să îți petreci Crăciunul cu mine și Jimin. Mâine dimineața plecăm plecăm din oraș, știu că e penibil să pleci de acasă chiar în prima zi, dar...
―Nu am nevoie de mila ta, Jungkook, mulțumesc frumos.
Simt cum ceva continuă să se rupă încet și dureros înăuntrul meu, dar nu știu ce doare mai tare: că el probabil stă cu mine din milă, sau că m-a invitat, practic să asist, la relația lui cu Jimin.
―Poftim?! Nu―nu e milă Taehyung, de unde ai...
―Vreau să dorm... crezi că ai putea să pleci, te rog?
Ultima parte o șoptesc tremurând datorită lacrimilor care îmi înțeapă ochii. M-a rănit. Probabil nici dacă aș mânca bătaie nu m-ar durea atât de tare. Mă privește pentru o secundă, apoi se ridică încet de la masă și iese din garsoniera mea.
Nu e un capitol prea bun...
