Mă trezesc puțin peste oră prânzului, dar aleg să stau în pat pentru mai mult timp. Geamul e înghețat în partea de jos, iar zăpada care continuă să cadă neîncetat îmi luminează intreaga casă. Probabil el e plecat deja și nu se gândește acum la mine, așa cum o fac eu. A plecat deși e conștient că aș vrea să rămână, dar nu are nici o obligație față de mine. Dacă deschid acum televizorul sunt sigur că pe toate posturile sunt emisiuni despre crăciun, așa că îl scot de tot din priză să nu mă mai gândesc la asta.
Liniștea din întreaga casă e atât de înfricoșătoare când sunetul respirației mele ajunge în fiecare colțișor. Sunt atât de copleșit de singurătate încât încep să devin claustrofob. Apuc în grabă una din cele două geci groase, din cuier, și o pun pe mine în timp ce îmi forțez picioarele să intre în bocancii cu șireturi legate. Deschid ușa cu repeziciune, dar îmi amintesc de fularul lui și mă întorc să îl iau.
Sunt atât de disperat de niște aer proaspăt, încât simt că pieptul o să îmi explodeze în orice moment din cauza golului care s-a format acum câteva minute. Fug pe scări, fără să mai închid ușa cu cheia, și la scurt timp aerul rece îmi lovește obrajii cu furie. Poate și el este împotriva mea, dar am nevoie de asta.
Mă arunc în genunchi, pe mormanul de zăpadă albă și îmi afund fața în el. Pot să simt, cum practic, mă renasc, poate mai norocos. Aleg să stau puțin timp în poziția asta, pentru că simt cum gândurile despre Jungkook îmi îngheață; dacă aș putea să îngheț odată cu ele...
―Dumnezeule, Tae! Ce ai pățit? Îți e rău?
Aproape țip când două palme mari mă smucesc și îmi scot capul din zăpadă. Întâlnesc ochii îngrijorați ai brunetului, și zâmbesc ca să îl calmez.
―Nu îmi e rău, doar... doar meditam.
Îl simt cum suflă ușurat și se lasă în genunchi lângă mine, începând să râdă.
―Cu capul în zăpadă?! Lumea o să te creadă un ciudat.
―E în regulă, lumea mă crede deja ciudat, și în plus, e Crăciunul, nimeni nu e atent la mine.
Zâmbesc la sfârșitul propoziției și sunt pe cale să îmi așez din nou capul pe zăpadă, dar brațele lui mă ridică ca pe o mireasa și scap un chițăit când mă aruncă în sus și mă prinde din nou.
―Esti destul de ușor.
Concluzionează și intră în bloc, cu mine în brațe. Deși liftul merge, el a început să urce câte două scări iar eu am profitat de moment și l-am cuprins cât de mult am putut cu brațele. Doar pe Jimin îl urca în brațe, acum mă urcă și pe mine...
―Am trecut de ușa mea.
Spun alarmat, începând să mă mișc în brațele sale, dar continuă să meargă.
―Mergem la mine.
Vorbește scurt și după câteva secunde se oprește în fața ușii sale. Își ia mâna de pe spatele meu și caută cheia în buzunarul gecii, în timp ce imi plimb ochii pe obrazul lui care e la o distanță de aproximativ cinci centimetri de nasul meu. Știu că e puternic, dar nu m-am gândit niciodată că poate să mă susțină cu o singură mână. Bagă cheia în ușă și zâmbește când o deschide. Probabil dacă și-ar întoarce capul, buzele noastre s-ar ciocni inevitabil.
―Poți să mă lași jos acum.
Îl anunț în timp ce el se chinuie să se descalțe doar cu ajutorul picioarelor. Mă ignoră, și după ce ghetele lui ajung azvârlite în holul micuț înaintează până în fața unei camere ce are ușa deschisă. E camera lui; si e atât de luminoasă și goală. Geamul se întinde pe jumătate de perete și are doar un covor alb, un pat și o plasmă mare, prinsă în perete. Cum poate simplitatea lui să fie atât de perfectă? Nici măcar nu se străduiește... sau e din cauza pasiunii pe care i-o port, probabil ea mă determină să cred că tot ce ține de el este dus până la absolut și perfecțiune, și înapoi.
―Nu trebuia să pleci?
Îmi ridic o sprânceană în așteptarea răspunsului său, dar doar mă privește urât în timp ce mă descalță. Nu am nici măcar șosete in picioare.
―Jimin a plecat singur.
Răspunde destul de încet și chiar dacă îmi pare rău pentru tristețea lui, mă bucur nespus în interiorul meu pentru că acum vom sta mai mult timp împreună.
―Ahh... voi v-ați certat, sau ceva de genul?
―Da, doar din niște rahaturi. Hai facem ceva de mâncare, nu am mâncat nimic azi.
