Cântecul lupului

Capitolul III

Toată ziua și-o petrecură căutând mâncare, dar încă nimic. Soarele se apropia de asfințit, iar ei încă aveau burțile goale. Keno se așeză pe burtă și amușină absent pământul uscat. Se strâmbă simțind un miros înecăcios care ieșea dintr-o crăpătură.

- Nu-mi place locul ăsta... scânci el cu jumătate de voce.

Keisha mârâi aprobator, dar Derek privea în zare, apoi spuse fără să-și miște capul:

- Nu avem unde să plecăm. Peste tot e la fel. Munții sun goi. Păsările de metal nu mai bântuie cerul. Se pare că jocul ăsta va fi cam scurt...

- Trebuie să mai fie ceva. Lumea asta e mare și nu cred că există atâta otravă să o distrugă, mârâi Keisha cu tristețe.

Cei trei făcură câteva schimburi de priviri, apoi Derek se ridică, fluturându-și frenetic coada:

- Știți așezarea aia de picioare-lungi? Se afla în apropiere de stânca vulturilor!

Keno ridică capul nedumerit.

- Știu... dar cu ce ne e de folos?scânci el curios. În plus, știm că vulturii zboară și cel probabil au supraviețuit, animalele astea sunt nesuferite!

- Picioarele-lungi au un fel de cutii care le țin mâncarea rece. Sunt bine închise, iar ceața-otrăvită nu ar fii putut să intre. Acolo putem găsi carne!

Keisha se ridică la rândul ei, iar de pe fața lupoaicei dispăru orice fel de urmă de îndoială.

Locul nu era departe. Trebuiau doar să urmeze cursul râului până la Muntele-Colț. Pe coasta acestuia odinioară era o casă de picioare-lungi, lângă un versant abrupt din stâncă în crăpăturile căreia o sumedenie de vulturi aveau cuib. Au ajuns foarte repede la el.

Keno tresări agitat când auzi un strigăt rece. Privi în sus unde un ultim vultur rănit stătea într-o gaură în piatră. Blana de pe ceafă i se relaxă când o observase pe Keisha cu o bucată de pui pe jumătate mâncată în gură. Era crudă și părea a fi... reală!

Lupii se repeziră s-o mănânce, când Derek se feri de o umbră neagră care-l atacase. Era o lupoaică care, aparent, râdea pe un ton absolut malefic. Keno îi tăie calea și o mușcă de picior înainte de-a mai ataca. Creatura scoase un țipăt asurzitor și se repezi spre lup. Keisha îi sări în spate și o prinse de beregată, trântind-o la pământ. Continuă să se zbată sub strânsoarea puternică. Keno se scutură și, când deschise iar ochii văzu mai bine dușmanul: o lupoaică neagră, cu piele de șarpe, cu un singur ochi violet în frunte și o limbă albastră care sâsâia printre dinți. Keisha strânse și mai puternic gâtul fiarei până când din el sări un sânge negru, iar creatura se evaporă într-un nor de cenușă, la fel ca acela din peșteră.

Derek privea speriat sângele negru de pe jos. Keisha încă tremura.

- Ce-a fost aia? întrebă Keno , amușinând cenușa îngrijorat.

- Una dintre umbre, îi răspunse Derek pe un ton calm.

Keisha îl privi chiorâș.

- Of... Nu înțelegeți. Sunteți prea tineri... lătră lupul.

- Păi atunci spune-ne, îl rugă Keno.

Se lăsă tăcerea. Ce mai rămase din Umbră dispăruse, risipit de vânt. Soarele abia se mai vedea pe cerul galben.

- Erau cele mai îndârjite slujitoare a lui Darkness, spuse în cele din urmă Derek, îl respectau și făceau orice pentru el. Se ascundeau în umbră și-l atacau pe cel ce îi putea ține piept Stăpânului lor. De fiecare dată când sunt ucise, rămășițele lor sunt duse înapoi în Cetatea de Apus, pe Muntele Oaselor. Acolo se regenerează.

- Câte sunt? îl întrebă Keno.

- Doisprezece. Câte una pentru fiecare lună. Cea care ne-a atacat trebuie să fii fost Hexa, umbra lunii noiembrie.

Keisha se cutremură. Cum era posibil ca așa ceva să existe? Pentru ea exista doar ce vedea. Nu a avut mamă să-i spună legendele lupilor-zei.

- Dar... dacă te-a atacat pe tine, asta înseamnă că ai fi un dușman de temut pentru Darkness? întrebă Keisha.

- Probabil...îi răspunse Derek.

După ce terminară carnea începură să caute un adăpost. Nu era simplu deloc; chiar dacă toate animalele au dispărut, slujitorii lui Darkness păzeau la orice colț. Au străbătut trei kilometri în căutarea unui loc sigur, dar de fiecare dată erau atacați. În cele din urmă, au dat de o peșteră ascunsă după niște lujeri de viță-de-vie sălbatică uscați. Era un loc generos: cu umbră și răcoare. Keno se trânti înăuntru și închise ochii, bucuros de odihnă.

- Haideți și voi! E super... spuse el printre buze.

Keisha se aruncă jucăușă lângă el, iar Derek se așeză într-un loc mai retras.

În noaptea aceea Keno avusese primul vis din ultima vreme:

Se făcea că era într-o încăpere de piatră, singura lumină venind de la o flacără albastră care ardea în mijlocul camerei. Se auzeau doar trosnetele lemnelor arse si picăturile de apă care curgeau din tavan. Una dintre acestea căzuse în foc, făcându-l pe Keno să tresară. Flacăra s-a stins, lăsând lupul în întuneric.

Niște pași apăsați răsunau în beznă, iar o respirație grea împrăștia aburi fierbinți în jur. Keno ar fi vrut să întrebe"Cine-i acolo?" dar era mut. Focul s-a aprins iar, de data asta era de un roșu intens care răspândea o căldură usturătoare în jur. Cineva din umbră aruncă un lichid albastru în foc, iar un abur roșu începu să se ridice. În el se înfățișă silueta lui Derek prinsă în lanțuri. Lângă lup era o altă siluetă mai solidă cu un craniu de lup pus peste bot si lanțuri la încheieturile labelor din față - Darkness - care făcu un semn cu capul iar Derek dispăruse, apoi lupul întunericului îi luă forma.

Încăperea se lumină și în ea, față în față cu Keno era Derek. Își ridică capul, deschizând ochii care erau negrii total, cu câte o pupilă albă în mijoc. Inspira teroare si ură, dar și o putere uriașă.

Keno se trezi agitat, privind în jur. Ceilalți încă dormeau, dar soarele urcase deja destul de mult pe cer. Hotărâse să stea la distanță de Derek pentru o vreme; cel puțin până reușesc să readucă viața. Visul îl neliniștise serios, aproape tăindu-i pofta de mâncare... aproape.