Furtuna

Imposibil

   Nu, nu, nuu! Asta nu poate fi adevărat! De ce acum? De ce azi? De ce mie? Cum am putut fi atât de fraieră, din nou? Nu pot să cred ca am stricat totul, tot ce aveam mai frumos și sincer s-a dus acum fără sa vreau, fără sã permisiunea mea.
    Mereu e așa, aceeaşi veche, ingrată, stupidă poveste. Și am jurat, mi-am promis de mii de ori cã nu voi mai avea încredere in nimeni, dar uite cã mi-am încălcat iarăși jurământul. Nici nu ştiu de ce,însă tot ce mi-a mai rămas acum e asta. Apa. Apa ce curge atât de lin din ochii mei până la baza gâtului meu secat de orice putere. Mulți le numesc lacrimi, lacrimi sărate, dar eu nu,nu deoarece mi-am spus mereu că nu am sã vars așa ceva. Am sã las să-mi curgă din ochi doar apă, apă cu durere, cu greutate, necaj, deznădejde.
     -De ce? e tot ceea ce îl pot întreba în timp ce spasmele nu mã părăsesc.
     -Nu eşti ce vreau, ce îmi doresc, de ce are nevoie corpul meu. Nu pot sã stau după tine până când te gândeşti să îmi oferi ceva mai mult decât nişte simple săruturi! îmi strigă în faţă.
"De ai știi tu!" îmi vine sã îi spun
    -Bine, am înţeles. Nu am sã te mai caut și te rog, ba nu, te implor, ca nici tu atunci când îți va fi dor de proasta căruia i-ai frânt și ultima fărâmă de inimă, sã nu mă cauţi, sã nu mã suni. Va fi prea târziu! îi spun cu durere, după care mã întorc pe călcâie și plec. Din spate aud cele mai apăsătoare cuvinte ce mã vor bântui până la ultima suflare.
     -Nici măcar nu te-am iubit aşa cum ţi-am spus mereu! Nimeni nu o va face!
      Și arunci s-a rupt. Ceva în mine s-a făcut pulbere. Din ochi nu mai curge nimic iar inima atât de sfâşiată, nu a mai bătut pentru două persoane ca până acum. Ştiu ce am spus, însă acum, acum îmi voi respecta jurământul.
     JUR, jur cã niciodată în viaţă aceasta nu voi mai lăsa pe nimeni sã ma frângă în bucăţi! Nu voi mai lasă pe nimeni să mã cuprindă în abis! Nu voi mai lasă pe nimeni sã mă iubească!