Furtuna

Dureri

     Anesteziat. Așa se simte corpul meu acum. Fără putere, fără pic de suflu, fără viaţă. Orice speranţă mi s-a năruit în momentul în care el a hotărât să mă îndepărteze de fiinţa lui.
      Nu știu cât timp a trecut, o săptămână, o lună, trei, dar hotărăsc într-un sfârşit să mă ridic din patul care în ultima vreme mi-a fost medicament.
    -Haide Olivia, ridicã-te! încerc sã mã motivez singură.
Mă dau jos din pat și mă îndrept cu frică spre baia din dreptul camerei mele. E aceeaşi.Spaţioasă, cu duşul în partea stângă a încăperii, faianţa și gresia fiind de culoarea sufletului meu. Negru. Am ales această culoare/non-culoare deoarece mereu m-a reprezentant.
       Mi-e frică. Mi-e frică sã mã întorc cu spatele pentru că ştiu ce voi vedea în oglinda mult prea mare pentru peretele băii. Un mostru. Aşa mă și simt. Însă îmi calc pe suflet și mã întorc. Rămân paralizatã. Chipul meu odată fără pic de imperfecţiune este acum năucit. Ochii îmi sunt brăzdaţi de cearcăne parcã mov, buzele cândva pline și roșii, acum sunt doar nişte linii fără contur. Obrajii pe care au curs râuri de apă sunt acum asemenea făinii, incolori.
   -Trebuie sã treci și peste asta, Olivia! îmi spun printre dinți.
Întru în duş și pentru prima dată în atât timp simt ceea îmi doream. Alinare. Apa e singurul meu medicament, cea care cu siguranţă mi-a dus dorul.

      După ce ies din duș,mă îndrept spre şifonier pentru a-mi alege ceva de îmbrăcat. Cât am stat în pat, singura mea vestimentaţie a fost pijamaua mea primită cadou de la mama acum 4 ani înainte ca tot calvarul din viaţa mea să înceapă. Şi acum parcă îi simt braţele in jurul meu ce mă strângeau cu putere și cu atâta iubire.
    -De ce ai plecat, mamă? un șir subţire de apă își face loc pe obrazul meu drept. Asta mã întreb încă de atunci, de când fără nici o explicaţie a dispărut din viaţa mea. Și mă doare, mă doare atât de tare să ştiu că poate nici nu mai trăieşte, că fiinţa cea mai dragă mie poate nu mai are suflare. Am încercat de multe ori să o caut, dar fără rezultat. Nu am putut da de ea.

    
         Am luat pe mine o fustă neagră lungă până sub genunchi, un tricou alb simplu iar în picioare o pereche de sandale fără toc. La înălţimea mea de 1.70 m.  nu cred cã mai am nevoie de tocuri, oricum picioarele mele paralizate acum nu ar suporta astfel de dureri din cauza lor.
     Dintr-o dată, o durere intensă de cap mã sfâsie.
    -Nu, nu din nou! îmi pun degetele la tâmplă şi masez uşor. Dar durerea tot acolo e, cu o mai mare intensitate, aşa cum o fost și acum câteva zile, însă nu i-am acordat importanță. Dacă vreau o schimbare, trebuie să încep mai întâi cu sănătatea mea, aşa că mă hotărăsc, dupa o lungă vreme, să îmi fac un consult medical. Chiar dacă am împlinit de curând 18 ani, până acum am fost doar o singură dată la medic în urma unei simple răceli când eram la grădiniţă în oraşul meu natal,San-Francisco.
        Îmi iau cheile de la maşină și ies pe uşa apartamentului. Încă nu m-am obisnuit cu locaţia aceasta. Îmi aminteşte de motivul pentru care am decis sã mă mult în New York. EL. El el motivul meu. Dar nu vreau să mă mai gândesc la asta acum, sănătatea mea e mult mai importantă.