Furtuna

Ochii negrii

Ajung cu greu la spitalul pe care l-am căutat mai mult de o oră prin aglomeraţia înăbuşitoare a oraşului. Mã dau jos din maşină și intru pe uşile mari ale spitalului când ..nu din nou, Doamne! Aceeaşi durere a apărut, de data aceasta cu atât de multă intensitate încât în doar câteva secunde toate în jurul meu s-a făcut neclar, întru-un final negura acaparându-mă. Aştept ca corpul meu sã fie lipit de podeaua spitalului, dar tot ce simt sunt două braţe ce mã cuprind, apoi totul e dus.

După 2 zile

Mă simt atât de uşoară. Încerc din greu sã deschid ochii dar parcã ceva nu mă lasă. E ca și cum cineva îmi ţine pleoapele.
-Hei, mă auzi? spune o voce ce se aflã atât de aproape de mine. Dacă mă auzi, ridică degetul mic de la mâna stângă.
Încerc sã fac ceea ce acea voce mi-a spus, însă nu ştiu dacă am reuşit.

-Așa!Foarte bine, frumoaso! Frumoaso? Cine poate fi? Apoi, ceva mă izbeşte cu greutate. Îmi aduc aminte cã am venit la spital, am intrat pe uşile acestuia iar după.. Nu mai ştiu ce s-a întâmplat. Trebuie sã aflu, trebuie sa ştiu ce am păţit, așa cã îmi adun toate puterile și deschid cu greu ochii care parcă sunt împotriva mea.

-Bună dimineaţă! spune aceeaşi voce. Îmi întorc capul spre sursa sunetului și mă blochez. În faţa mea, lângă patul meu stă un bărbat tânăr, înalt,cu nişte ochi negrii pătrunzători, îmbrăcat într-un halat alb, ce mă priveşte atât de intens încât cred ca în curând patul mă va înghiții.

-Dimineaţa? spun cu o voce stinsă.

-Da. Este ora 9:30 dimineaţa. Am nevoie sã îmi răspunzi la câteva întrebări, dacă te simţi în stare.

-Ce mi s-a întâmplat? întreb cât de repede pot.

-Uşor,uşor! râde acesta.Acel zâmbet! Îmi aminteşte de..nu, nu, nu el! Eu pun întrebările acum,continuă el. Aprob încet din cap.

-Aşadar spune-mi, de cât timp ai acele dureri de cap?

-De unde..

-Ştiu? răspunde el înainte mea. Ti-am făcut nişte analize mai amănunţite cât timp ai fost inconștientă. De asemenea, ţi-am făcut și câteva ecografii la cap şi examene speciale pentru a vedea de unde vin acele dureri. Deci? continuă acesta.

-Eu..ar trebui sã-i spun? De ceva timp, cred.

-Crezi? De cât timp mai exact? întreabă vizibil nemulţumit de răspunsul meu.

-Ce legătură are asta cu ce am păţit eu?

-Trebuie să ştiu pentru a putea pune un diagnostic bolii tale.

-Boală? Ce boală? Eu nu am nimic! spun deja enervată.

-Oh, deci nu vrei să ştii cã eşti suspectă de o tumoare la cap care ţi-ar putea fi fatală? Foarte bine! Atunci ţine pentru tine răspunsurile, iar când durerile vor revenii să nu te-aud cã te plângi! spune îndreptându-se nervos spre uşa.

-De două săptămâni, spun repede. De două săptămâni durerile mă chinuie groaznic şi nu știu ce să mai fac. Îmi întorc privirea spre el și văd ca s-a oprit în dreptul ușii. Este adevărat ? continui. Pot sã mor? câteva şiruri de apă îmi curg din ochi.

-Da, este adevarat, spune întorcându-se. Dar având în vedere fapul că acea tumoare nu a apărut de mult, poţi fi operată, însă operaţia trebuie făcută cat de curând.

-Când? întreb cu teamă în glas.

-Peste câteva ore. Îți dau timp să te gândeşti bine la ceea ce vrei sã faci. Voi revenii peste jumătate de oră şi sper să ai un răspus pentru mine.

-Dacă accept, cine mã va opera? întreb înainte ca acesta să iasă din salon.

-Eu.