Viktor

1.

   Ce se întâmplă atunci când ajungi în stadiul de a te ascunde de ceea ce ai iubit cândva, într-o altă toamnă târzie, într-un timp de mult apus, în care erai doar tu și mâna ei albă și totuși caldă, o mâna care trasa cercuri pe palma ta rece, bătută de lupte grele? Și ce se întâmplă în noaptea aceea în care tot ce iubești se preschimbă într-o voce dură, ca de fiară, o voce care nu te lasă să dormi, să trăiești, să îi simți mâna calda pe obrajii reci? Și ce se întâmplă cu tine, când nu mai esti doar tu și cu tine?

   Pentru că de-a lungul vieții am iubit atât de multe lucruri simple... Am iubit stelele nopții reflectate în ochii ei albaștri, cafeaua amară și primele raze de soare, care mă prindeau mai mereu hoinărind pe stradă. Le-am iubit cu tot ce aveam în mine, dar azi nu o mai pot face, căci ea nu mă mai lasă. Acea voce, o furtună care sparge liniștea mării și care mă ține izolat în propria minte, m-a făcut să arunc cu noroi, în tot ceea ce am iubit vreodată. Și când noaptea s-a lăsat a smuls totul din mine, m-a golit de sentimente si m-a lăsat expus și singur, în fața unei ierni lungi și grele. Și cu toate acestea, ea încă îmi bate în piept. Ea a rămas când totul s-a făcut scrum, iar eu voi lupta și voi renunța la acest suflet rupt pentru a o păstra în inima mea bleagă, pentru tot restul zilelor ce le mai am pe această lume goală.

   Îmi ascund privirea, mă ascund de mine, mă ascund de ea... Mă ascund de tot ce am fost în trecut, dar de-o furtună nimeni nu poate scăpa, niciun suflet pur, nicio urmă de lumină și nicio inimă caldă.

— Spune-mi, Viktor! De ce ești aici? De ce tremuri când îmi vezi privirea? Îți e oare frică?

   Nu îi aud vocea, ci o simt pe piele ca urma unei arsuri, a unei lovituri și nu o pot ignora, nu am puterea de a o face.

— Nu...Pleacă, nu vreau sa te văd, nu ești reală, esti doar o fantasmă, un rod al imaginației, o reflexie a vinului din vene.

— Nu te mai minții singur. Știi bine că sunt reală. Sunt aici cu tine și nu plec până nu îmi răspunzi, străine.

— Nu îmi este frica de tine! Nu are cum să îmi fie frica de ceva nu e real.

— Atunci de ce tremuri? De ce ești aici, Viktor?

— Îmi amintești de ea!

— Deci există o ea, în viața ta?! Atunci de ce esti aici și nu acolo, în brațele ei, unde e cald și soare?

— Pentru că o iubesc!

   Și acesta e singurul adevăr în care încă mai pot crede. O iubesc cu tot ce am, deși nu mai am multe și-o voi iubi și mâine, așa rupt de lume. Și-o voi ține departe de răul ce trăiește în mine și voi da lumina zilei, pentru fericirea ei, care stă ascunsă în noapte, departe de șoapte.