Viktor

11.

   Logodită. Un singur cuvânt, atât de banal la prima vedere şi totuşi banalitatea această îmi taie în carne din nou şi din nou. E logodită şi nu cu orişicine, ci cu cel mai bun prieten pe care l-am avut vreodată, fratele meu din altă mama. Şi totuşi nu pot simţi ura faţă de persoană ei, nici măcar faţă de Eduard. Tot ce simt ce simt e o linişte surdă şi undeva adânc un urlet, care mă face să vreau să cred că totul e o minciună, dar nu este.

   De două săptămâni stau ascuns în casă de vacanţă a părinţilor mei. Nu ştiu ce altceva aş putea face. Viaţa mea nu e viaţă mea şi continui să cred că lipseşte ceva ce nu ştiu ce e, dar îmi arde pieptul, iar mintea mea e o harababura. Simt că înebunesc iar gândurile mele sunt umplute cu nişte cuvinte pe care nu înţeleg şi nu ştiu unde le-am auzit şi totuşi mă fac să tremur. "Se lasă gheaţă peste inimi." Continui să repet aceste cuvinte, până când simt că explodez şi arunc cu ce prind la mâna în perete.

   Aud o maşină cum opreşte şi mă ridic oftând. I-am spus mamei că vreau să fiu singur şi totuşi ea nu vrea să înţeleagă. Deschid uşa, trecându-mi mâna prin par şi rămân şocat când o văd pe ea. Încă are miros de lămâie, iar ochii îi sunt la fel de limpezi cum îmi aminteam. Mă dau din uşa, făcându-i loc să între, dar ea mi aruncă în braţe. Mă strânge cu putere, iar un oftat îmi părăseşte buzele. Nu mai e femeia mea şi nu ştiu dacă a fost vreodată.

—Viktor, iubitule!

   Vrea să îşi lipească buzele acelea pline de ale mele, dar o opresc. Mă priveşte surprinsă şi îşi lasă capul în pământ.

— E greşit, Eva! Tu nu mai eşti a mea.

   Îşi ridică capul, ochii ei fiind acum în lacrimi. O strâng în braţe şi îmi lipesc buzele de fruntea ei. Mereu am urât să o văd plângând.

— Iartă-mă! Nu am vrut să renunţ la tine, la noi, dar nu am mai avut puterea de a lupta, nu de una singură.

   Îi şterg lacrimile cu dosul palmei şi mă îndepărtez. Mă priveşte în ochii şi îi citesc dorinţa de pe chip, dar noi doi nu putem, pentru că noi doi nu mai suntem. E femeia lui, iar el e cel mai bun prieten. Ei merită să fie fericiţi, iar dacă trebuie să dispar pentru ca fericirea lor să fie reală, atunci aşa să fie.

   Îi prind mâinile când dă din nou să mă sărute. I le duc la obraz şi îmi las faţă să cadă în palmele ei. Ea nu înţelege, dar nici eu nu o fac. Lipseşte ceva, dar nu e Eva. Ea nu mai e femeia de care m-am îndrăgostit, sau poate nu mai sunt eu omul care eram. Noi nu mai suntem, după noi a rămas doar scrum.

   Privesc în urmă ei, îi văd paşi cum se îndepărtează şi simt ceva ce-mi arde obrajii. Îmi trec o mâna peste faţă şi dau cu pumnul în perete. Simt un gol şi-o linişte. Sunt liniştit pentru ea, căci ştiu că e în braţele cuiva care o merită, iar golul meu se simte din în ce mai ciudat... Până la urmă chiar se lasă gheaţă peste inimi.