Viktor

18.

   Simplitatea. E probabil cel mai complicat lucru care mi-a trecut prin vene de-a lungul vieții și spre regretul meu nu am reușit niciodată să mă bucur de ea, să-i inteleg valoarea.

Se lasă noaptea peste munte, peste copacii verzi prin care se joacă vântul și iarba care se întinde spre nesfârșit, sub picioarele noastre. E liniștit totul, până și respirațiile noastre. Străbatem potecile de câteva ore și totuși nu simt oboseală, nici măcar căldură, ci doar o liniște care mă face să zâmbesc.

Ajungem la un moment dat, când soarele deja doarme, în fața unei căsuțe de lemn uitată de lume. Pare părăsit, acest loc parcă scos din carte, dar după privirea Maiei vom găsii pe cineva după usa aceea ruptă și înegrită, care mai are puțin și pică ca un ciob de sticlă.

Îi privesc miscările, care parcă se derulează cu încetinitorul și când mă dezmeticesc, ea e deja așezată pe spate, cu privirea țintă spre un cer cu stele și-o undă de lumină venită de cine știe unde.

— Până aici a fost drumul meu, de acum încolo este doar al tău!

Îmi face semn spre căsuța, iar eu o privesc încrunctat. Dacă crede pentru o secundă că voi pleca se înșeală amarnic. Îmi încrucisez mâinile la piept și mă pun în fund, privind-o atent. Începe să râdă, iar râsul ei e dulce ca mierea de albine.

— Ce copil esti, Viktor! Eu nu pot veni unde tu mergi, căci locul meu nu este acolo, iar locul tău nu esti aici. Totuși te voi aștepta în iarbă, cât timp tu vei privii pe fereastră și vei vedea lumea, așa cum ar trebui să fie ea.

Mâna mea îi atinge obrazul, iar pielea ei prinde o culoare rozalie. Primele raze de soare încep să își facă simțită prezența, iar eu nu realizez cum a trecut atât de repede noaptea. Îmi ridic trupul și mă îndrept spre casută. Las ușa să scârțâie în urma mea și mă afund într-o lumina si-un miros de tei cald și aromat, precum o dimineața târzie de iarnă.

— Deci tu esti acel tânăr care vrea să rupă legea firii, pentru o iubire de copil și-o atingere de gheate, pe care nu vei mai fi capabil să o simti vreodată.

Vocea lui era groasă și cu toate acestea avea un râs cald și natural. Era un om bătrân care fuma dintr-o tigara și stătea rezemat de spatele unui scaun, cu o cana de ceai în mâna și o sclipire ciudata în privirea neagră. Mă încrunt și mă așez pe scaunul liber, atunci cand mâna sa îmi face semn să o fac.

— Viktor! Viktor! Esti o figură, în adevăratul sens al cuvântului. Vrei să părăsești o lume de care aparții, în care ai un scop pentru o iubire care a murit înainte să se nască.

— Nu îmi găsesc locul în acea lume, domnule...

— Spune-mi John, fiule!

Aprob printr-o mișcare a capului și prind în mâini cana fierbinte. Își masează tâmpla și își stinge tigara.

— Eu nu te pot trimite înapoi cu forța, nimeni nu poate și cu toate acestea locul tău nu este aici, nu în momentul de față cel puțin.

— Dar locul meu nu e nici acolo...

— Te înșeli tinere! Ai în tine puterea de a salva, dar înainte de asta trebuie să te lași salvat.

Nu înțelegeam ce vrea să spună și brusc nu mă simteam la locul meu. Am simțit ceva ud pe obraji și știam cumva ca sunt lacrimile Evei, dar nu mai am putere de a lupta, nu mai vreau să o fac.

— Trebuie să mă întorc, nu-i așa?

— Asta e decizia ta, tinere! Dar ia aminte, nu esti neînsemnat și încă nu ti-a venit timpul.

— De ce e totul așa? Mi se pare nedrept.

Un oftat îmi părăsește buzele și simti ceva îmi piept cum arde. Bătrânul din fața mea se ridica și își lipește palma se mică fereastra.

— Înțeleg ce e în sufletul tău, dar ea e fericită aici, cum nu ar fi fost niciodată acolo, iar tu trebuie să înțelegi că fericirea fiecăruia e diferită de a ta.

Zâmbesc și mi se calmează inima. Ea chiar e fericita și radiază sub soare. E atât frumoasa și e tot ce mi-am dorit vreodată, dar nu ne e menit să fim, nu acum cel puțin. Și acuma înțeleg, fericirea mea nu e fericirea ei, iar lumea mea e atât de diferită de al ei. Și totuși lumile acestea se pot intersecta pentru un timp.

— Mă voi întoarce unde îmi e locul, dar am nevoie de puțin timp cu ea. Te rog, John!

— Niciodată nu am stat în calea iubirii, tinere! Poți să stai cât e soarele pe cer, dar să știi timpul e diferit aici, îl simți altfel si îți lasă cicatrici.

Îi zâmbesc cald și mă îndrept spre ușa. Am un timp pe care îl pot simti în vene și sper să-mi rămână tatuat pe piele. Mă întorc spre el, când realizez un lucru, iar zâmbetul lui îmi spune că știe care sunt cuvintele care vor să-mi părăsească trupul.

— De data asta va fi diferit, băiete! Îți vei aminti totul, dar va fi ca un vis pe care nu-l poți spune nimănui. Căci dacă o faci va dispărea și va rămâne doar golul acela de care ai fugit mereu.

Îmi simt inima cum se liniștește și buzele cum îmi formează un zâmbet. Sunt căldură și frig înacelași timp, sunt totul și nimic.