Viktor

19.

   De ce? De ce suntem construiți în felul acesta? De ce nu avem dreptul de a alege iubirea, chiar dacă e o alegere proastă, un zar aruncat greșit într-un joc de noroc? De ce e ipocrit să faci ceva pentru tine, pentru fericirea aceea la care tânjești toată viața și totuși nu prea ai parte de ea? De ce e greșit să fiu aici? De ce mă doare? Și de ce nu putem fi?

— Esti tăcut, mult prea tăcut!

   Își ridică capul de pe pieptul meu și  lasă o senzație de gol în urmă, de pierdere și puțin miros de primăvara în nările mele. Mă privește cu ochii ei mari și îmi fură un oftat. Îmi trec o mâna prin părul ei și la final îmi lipesc buzele de fruntea ei albă.

— E doar... Eu... Mă gândeam doar la cât de nedrepte sunt unele lucruri și la cât de mult trebuie să tragi pentru a te putea bucura de gramul acela de fericire, care întotdeauna e prea puțin.

   Zâmbește și îmi săruta încheietura mâini, iar după aceea își lasă obrazul în palma mea. Privește prin mine și asta îmi dă o senzație de înăbușeală și pentru o fracțiune de secundă simt câteva cristale de gheată cum îmi dansează pe piele.

— Dar lucrurile sunt așa cum trebuie să fie, chiar dacă simti că nu e așa, chiar dacă te simti nelalocul tău... E bine totul, chiar și sufletul acela pe care l-ai spălat cu ură pentru prea mult timp.

— Maia...

   Îmi pierd gândurile când îi simt buzele peste ale mele și mă bucur cu toată ființa mea de acele momente.

—  Nu e nimic cum ar trebui să fie, nu cu mine, cu viața mea, cu noi doi...

— Dar esti cu mine, nu-i așa?

— Sunt cu tine, dar nu pentru mult timp, Maia!

   Zâmbește și rupe ceva din mine. Îi pică o lacrimă pe mâna mea și mă sparg în bucăți atât de mici încât nu cred că voi mai fii întreg cândva.

— Și totuși acum esti aici, esti real, amândoi suntem. Și ce contează dacă mâine va fi un vis, când momentul acesta e real și e așa cum ar trebui să fie. Pentru că pot să stau fără tine, știind că am avut ceva real, dar nu pot supraviețui știind că pentru tine e greșit totul... Nu pot... Nu vreau să fiu o greșeală în existența ta.

   O strâng la piept cu atâta forța încât am impresia că o voi zdrobi. Nu e o greșeală și chiar dacă ar fi, ar fi a mea cu totul, pentru totdeauna. Cum ar trebui să trăiesc știind că am a fost a mea și nu o voi mai putea avea în veci? Cum ar trebuie să trec peste cineva care  e bucata ruptă din sufletul meu? Și cum aș putea iubi din nou? Cum as putea strânge în brațe altă persoană? Cum aș putea săruta alte buze? Știind că ea e aici și că e a mea, sau cel puțin a fost într-o noapte, într-un timp pe care nu-l voi mai putea aduce înapoi, în niciun fel.

— Să nu mă uiți, Viktor!

— Nu te-am uitat niciodată, Maia!

   Și îmi las pleoapele să cadă și pielea mea să ardă sub pielea ei caldă, căci știu că e pentru ultima oară când o voi mai simt arzând de emoție în brațele mele. Mă las purtat de un miros de primăvara și cap peste pietre, peste gândurile mele. Și stiu, în interiorul meu, că atunci când mă voi trezi ea va exista doar în mine, în gânduri și într-o lume în care nu voi mai ajunge vreodată, nicicum, în niciun fel, în nicio noapte, pieridută prin șoapte.

Acesta este finalul, un final care nu a avut un început și niciodată o speranță, un gram de fericire căzută din buzunarul unei sorți, unei povești în care noi doi eram meniți să fim împreună pentru totdeauna.