Viktor

14.

   Trecutul. Câteodată te găsește el pe tine, dar de cele mai multe ori îl cauți tu și îl prinzi de mâna în speranța că vei înțelege un prezent în care nu te regăsești.

   Azi m-am întors acasă și totuși am impresia că nu e casa mea. Mama e fericirea întruchipată și zâmbetul ei mă liniștește ca și una din sutele de țigări mentolate pe care le-am fumat de-a lungul vremii. Iar vremea e un timp care dansează singur și nu îl poți conduce. Tot ce poți face e să te lași condus.

— Îți aduci aminte când eram mic și într-o vară ți-am spus că atunci când voi crește mare, mă voi căsătorii cu fata pădurarului?

   Îi privesc reacția, nodul din gât o face să se clatine pentru un minut, iar mâna îi tremura pe paharul cu vin. O privesc atent și îi ofer un zâmbet, încrucișându-mi mâinile la piep.

— Au trecut câțiva ani de atunci, nu-i așa dragul meu?

— Timpul e irelevant în unele cazuri. Câteodată ai nevoie de timp, alteori are el nevoie de tine.

— Nu inteleg la ce te referi, Viktor!

   Și nici eu nu inteleg. Știu doar că sunt legat de acea fata și nu doar cu lanțurile trecutului, ci și cu un lanț care îmi marchează cumva prezentul. Ceva ce s-a întâmplat atunci demult într-o vară, conduce un prezent nesigur, care se clatină ca un pom sub atingerea unei furtuni.

— E ceva ce am citit cândva și mi-a venit acum în minte. M-a luat melancolia și dorul de fata aceea. Și nu înțeleg cum se poate întâmpla acest lucru. Nici nu îmi amintesc numele ei, ci doar îi simt amintirea pe piele. E atât de ciudat, nu-i așa? Oare ce s-a ales de viața ei?!

— Numele ei era Maia!

   A spus-o la trecut, chiar dacă voiam să nu o facă. Simt ceva arzând în vene, iar toate gândurile mele se confirma, dar nu vreau să înțeleg cum s-a întâmplat totul, vreau doar să știu și după să uit.

— A murit de mult, nu-i așa? I s-au tăiat aripile înainte să crească și a pierdut totul înainte să aibă nimic.

— A fost un accident. Tatăl tău...

   Mă las pe spătarul scaunului și aștept să comtinue. Ochii ei sunt tulburi și o macină trecutul. Pot citi asta, o pot vedea, dar nu am puterea de a ușura o povară.

— S-a întâmplat în vara pe care ți-ai petrecut-o la verișorii tăi. Tatăl tău plecase la vânătoare... A tras un singur foc și acela a fost de ajuns. A găsit fata într-o baltă de sânge. Încă respira, dar nu e făcut nimic, nu a ajutat-o cu nimic.

   Îi văd lacrimile pe obraji și îmi trec mâna prin păr. Nu îmi dau seama ce simt, e doar gol totul. Greșeli și alegeri. Cred că aceste două cuvinte ne definesc pe noi ca și oameni. Am ales să petrec o vară departe de ea, când ne-am promis unul altuia că asta nu se va întâmpla. În acea vară am găsit iubirea la un colț de stradă, iar ea s-a pierdut prin timp. Și poate că lucrurile ar fi fost diferite, dacă aș fi ales diferit, dar nu am făcut-o.

— Pădurarul... V-a iertat de mult. Pe amândoi v-a iertat.

   Îmi retrag mâna de pe umărul mamei și părăsesc încăperea. Interiorul meu e un câmp de luptă, iar eu pierd indiferent de care parte sunt. E prea târziu pentru regrete, pentru a fi cineva pentru altcineva. Pentru a oferi o amintire... Dar amintirile dor și de ce să oferi dor, atunci când ai putea oferi un prezent? Un prezent imperfect încărcat de culori și fluturi dansând pe cer.