Switch of humanity ✔

prolog

          Pașii ei devin din ce în ce mai iuți. Rana de la gât i se adâncește din ce în ce mai mult, iar sângele îi ajunge până la baza umerilor. Pădurea pare din ce în ce mai deasă și parcă infinită. Bătaia vântului îi aruncă pletele pe spate, formând o pelerină protectoare. Picioarele ei încep să se oprească încet, încet. Respiră sacadat. Se izbește de un copac și cade la pământ. Își sprijină mâinile de scoarța groasă a acestuia încercând să se ridice. Firele de păr îi acopereau fața din ce în ce mai mult. Privirea ei era ațintită în permanență înainte. Încerca să-și întoarcă, capul. Totul era negru. Cel care o urmărea dispăruse brusc. Se lăsa încet, în jos, lipindu-se din ce în ce mai mult de trunchiului pomului înalt. Simțea pământul rece și plin de frunze. Ochii i se ridică la cer. Coroana copacului acoperea totul și nu putea vedea nimic... aproape. Doar negru. Vântul foșnea totul în jurul ei și o făcea să tresară la orice mișcare bruscă a naturii. Mărgelele ei negre dispărură, deodată, acoperite de pleoapele fine. Începuse să se liniștească. Respirația îi devenise normală. Totul părea normal... pentru moment. Până când închide ochii pentru a se relaxa și simte cum una din miile de crengi de pe jos îi trec prin priept. Nu mai apucă să afișeze mărgelele sale negre că și cade la pământ în covorul ruginiu de frunze. 

                                                                                *

          În continuare ochii ei stau închiși și este cufundată într-un somn dulce și lung. De data asta se află în patul ei moale vegheată de un băiat cu obrajii uzi de la lacrimile înțepătoare ce-i invadară ochii. O privea și regreta. Regreta cumplit tot ceea ce i se întâmplase și ce avea să i se întâmple de azi înainte. Viața ei avea să se schimbe radical. Dorința ei de mică se spulberase azi, într-o clipită. Voia din tot sufletul să exploreze lumea magică a vrăjitoarelor și să ajungă la fel de bună ca bunica sa. Dorea să fie puternică, să se protezeje singură, fără ajutorul cuiva. Dar, cu toate astea, voia să simtă durerea pe pielea ei, voia să aibă sentimente și emoții normale, voia să fie om și să moară ca unul fără a exista și alte consecințe. Pentru că ăsta e ciclul vieții: te naști, crești și apoi mori. 

          Brusc, inspiră adânc, după care expiră ridicându-se în capul oaselor. Privește în jur. Băiatul ce o păzise întreaga noapte tresărise și se așezase lângă ea luând-o în brațe. Ea și-a proptit capul de umărul său gâfâind. Avea buzele atât de albe și de uscate, iar ochii-i erau roșii și avea cearcăne adânci sub ei. Pielea-i era albă ca zăpada și tare aspră. Își simțea capul atât de greu și avea nevoie de somn. Parcă plutea în aer... parcă era o pană delicată a unei păsări măiestre. 

- Ce am pățit? Ce se întâmplă cu mine?

          Băiatul a ezitat să răspundă. Se desprinde din îmbrățișarea caldă și-o ia de mână. Îi simțea palmele atât de reci... ca niciodată. Sufletul parcă îi înghețase.

- Ești... nu mai ești... nu mai ești vrăjitoare, bolborosea el, ești.. 

- Stefan! Ce sunt? Ce s-a întâmplat? continuă ea trăgându-și mâna din a lui. 

- Ești... ești vampir, spuse el. 

          Fata cască ochii. Realizase că nu putea fi vrăjitoare și vampir în același timp. Realizase că în pădurea aia, aseară, cineva a vrut-o moartă.  Acel cineva voia cu orice preț s-o facă să-și piardă umanitatea din inimă și din suflet. O voia indiferentă. O voia fără sentimente și emoții. Dar oare cine? Și de ce?  

                                                                   * *

          Orele au trecut repede. Cafeneaua în care cei doi lucrau de când terminaseră liceul era mai aglomerată ca niciodată. Poate și din cauza faptului că cerul devenise acoperit de nori negri și furioși ce anunțau o furtună puternică. Luna a răsărit pe cer, înconjurată de licuricii strălucitori. Elsa se oprise în fața tejghelei, proptindu-se cu mâna de masă. Își lasă capul în jos. Simțea o presiune puternică asupra lui și respirația i se rărea, încet, încet. Stefan se apropie ușor de ea, punându-i mâna la ceafă. Ea revine la normal și-l liniștește spunându-i să se ducă să rezolve celelalte comenzi. Ușa se deschide și în cafenea pătrunde un bărbat înalt. Fața îi era în permanență cufundată în pământ, iar capul îi era acoperit de gluga hanoracului negru. Înainta încet către Elsa, care se afla la casa de marcat. Ajunge la tejghea și-și proptește brațele de ea. Ochii lui albaștri îi întâlnesc pe cei negri ai Elsei. Se privesc adânc, unul pe altul, zâmbind. 

- Cu ce te pot servi? 

- Cu un ceai de mentă, Elsa! continuă el apropiindu-și mâna de ecusonul fetei. 

          Elsa dă să plece pentru a-i spune lui Stefan de comandă, însă este oprită de mâna bărbatului misterios. Privirea ei o cuprinde din nou pe a lui. Zâmbetul acela copilăros li se menține pe față. 

- Eu sunt Shane!

          Și de aici avea să înceapă totul...