Switch of humanity ✔

cinci

     Din nou, aude bâzâitul ceasului. Cu privirea în tavan întinde mâna către noptieră, încercând să-l oprească, dar îl dă pe jos. Se sperie și tresare. Se ridică în capul oaselor. Se uită în jurul ei, după care priveșe locul din dreapta ei care era pustiu. Stefan nu mai era lângă ea. Nu o mai trezea în fiecare zi cu telefoanele sale și cu vorbele sale dulci, nu-și mai pierdeau vremea uitându-se împreună la "Gossip Girl" și "Pretty Little Liars", așa ca fetele. Chicoti silențios când se gândi la asta. Își aduse aminte de "Stephanie" a ei.

     Și cât își mai dorea să petreacă încă o zi alături de el.

     Devenea din ce în ce mai confuză. Azi-noapte era ferm convinsă că își pierduse umanitatea. Că pur și simplu o oprise. Dar, se înșelase. Începuse să caute peste tot, însă nimic. Zero. Nicăieri nu scria despre așa ceva. De fapt, stai... ce oameni normali s-ar apuca să scrie despre vampirisim și pierderea umanității!?

     Se agita întruna prin cameră încercând să caute ceva răspunsuri. Singura persoană care i le putea oferi era cea care a transformat-o. Însă, asta e dilema. Cine!? Bunica ei cu una dintre vrăji, sau Shane, care ar putea fi vampir? Sau chiar Stefan. Scutură capul, în semn că pe Stefan îl ștersese de pe listă. Refuza să creadă că el e vinovatul. El nu știe să mintă. Nu ar putea s-o mintă așa.

                                                                                              *

     Privea pe geam, de pe covorul moale din fața patului său. Stătea în brațe cu un carnețel, cu o copertă verde și simplă, și cu un stilou negru. Medita asupra unei pagini goale învârtind stiloul. Se gândea ce ar putea să scrie. Simțea totul amestecat în sufletul său și-i era puțin cam greu să se gândească la asta, dar să pună-n cuvinte. Aruncă, carnețelul în pat și se ridică. În continuare privește pe geam luna strălucitoare și licuricii sclipitori din jurul ei. Era o noapte liniștită de toamnă. Ploaia se oprise și poate acum ar fi cazul să-nceteze și suferința ei.

     Se întoarce și-și ia geaca de pe scaun odată cu cheile de la mașină. Poate nu ar trebui să conducă într-o așa stare, dar avea nevoie de el. Avea nevoie de Stefan.

                                                                                           * *

     Privea drumul ce i se derula în fața ochilor. Strada era pustie, iar ea accelera din ce în ce mai mult pentru a ajunge cât mai repede la destinație. Din nou, lacrimile îi cuprind mărgelele negre. Simte durere. Dar, pentru ce? Ce rost are să plângi dacă nu ai un motiv plauzibil?! Evident că nu avea puterea să găsească răspunsul. Spera, totuși, că Stefan i-l va putea oferi. Dar el nu prea era în măsură să facă asta. E total paralel cu lumea vampirilor și cu ceea ce simt ei. Poate din cauza asta a și îndepărtat-o. Pentru că nu înțelege cum e să fi ca ea. Pentru că pur și simplu nu o înțelege. Dar asta nu înseamnă că a încetat din a o iubi atât de mult.

     Ajunsese în fața casei lui fără să-și dea seama. A lăsat mașina pe alee și s-a dat jos, ștergându-și lacrimile. Își vârî mâinile în buzunarele de la spate ale blugilor și începu să meargă, trăgând aer în piept. Lacrimile încetară, însă frica, regretul și vinovăția apărură ele în loc. Ajunsese în fața ușii. O privea speriată. Să bat, sau să nu bat? Poate ar fi mai bine să ciocăn și să fug, gândea ea. Până la urmă, mâna i s-a ridicat involuntar și a bătut ușor în ușă. Când a realizat ce a făcut s-a dat înapoi și s-a așezat pe bucata de piatră din spatele ei.

     Cufundată în gândurile sale nu observase că Stefan se afla în pragul ușii încercând s-o privească cu o indiferență totală. Elsa începu să-i zâmbească, până când lacrimile își făcură din nou apariția. Atunci, Stefan își dădu seama că e rănită... și așa începu să se întrebe, până și el, de ce a îndepărtat-o. Nu merita una ca asta. Trebuia să-i fie alături. Trebuia să privească situația asta dincolo de aparențe. Trebuia s-o ajute. 

     Se apropie încet, încet de ea. În continuare o privește, dar de data asta, cu milă și compasiune. Se așează lângă ea. Lacrimile ei cădeau încontinuu și-i udau obrajii. Își făcuse curaj, lăsase orgoliul la o parte și o aduse la pieptul lui, îmbrățișând-o. Ea își încolăcise, imediat, brațele în jurul abdomenului său. El o mângâia ușor pe creștet și pe spate, încercând s-o liniștească. 

     Se desprind din îmbrățișarea aceea caldă, de care Elsa avu atâta nevoie. O reparase. Știa că dacă va veni la Stefan se va vindeca. Va putea fi din nou ea, cea umană. Se priveau în continuare. Elsa zâmbea fără motiv, iar Stefan încă părea puțin confuz. Atunci, se gândise că ăsta e momentul. Chiar dacă i-a mai spus-o o dată, mai merită s-o mai facă. Și s-o facă cum trebuie, de data asta. Când dorise să-și miște buzele fu întrerupt, însă, de vorbele Elsei. 

- Te iubesc, Stefan! Și vreau să spun că... te iubesc. Mult! 

     Stefan rămăsese plăcut surprins, așa că se apropie ușor de ea. Își lipesc frunțile una de alta, apropiindu-și buzele din ce în ce mai mult până când rezultă un frumos și cald sărut. Amândoi își duseseră mâinile unul la gâtul celuilat. Sufletul Elsei se vindecase și scăpase, practic, de așa-zisa constrângere a lui Shane. Iar, Stefan, își putea arăta, într-un final, dragostea infintă pentru frumoasa lui prietenă. 

- Știi, stăteam azi cu jurnalul în brațe și mă gândeam ce-aș putea să scriu. Evident, că aș fi scris aceleași bazaconii... că nu știu ce simt, de exemplu. 

- Dar știi ce-aș fi scris eu? continuă Stefan zâmbind. Că în timp ce învățam la biologie, o fată frumoasă s-a așezat în fața mea și am început să vorbim. A fost epic. Iar, apoi soarele a răsărit și realitatea a revenit. Și asta e realitate. Chiar aici.

Dar oare chiar asta avea să fie realitate ? Rămâne de văzut...