Switch of humanity ✔

doisprezece

      De la iubire la ură e doar un singur pas - vreau să spun... cum poți să urăști o persoană ce cândva ai iubit-o cu atâta ardoare? Chiar și mai rău - cum poți doar să te gândești că trebuie să omori acea persoană?  Și știi că trebuie să faci asta doar pentru a o salva. Doar pentru că e o cauză pierdută, e un suflet insignifiant. Însă pentru mine, ea înseamnă totul. Ea e ca o rază de soare în viața mea. 

      Revenind la prima frază, întrebarea mea este cum de pot, încă, s-o mai iubesc atât de mult după câte mi-a făcut? Poate din cauză că în mintea mea e desenată Elsa cea umană, prietena mea cea mai bună. 

      La naiba cu toate gândurile astea sumbre. 

      Simt cum o iau razna. Simt cum doare atât de tare în interiorul meu însă nu știu ce și de ce. Lacrimi înțepătoare și atât de reci îmi spală ochii infectați cu veninul iubirii. Îmi duc mâinile la ceafă privindu-mi camera în care obișnuiam să stau împreună cu Elsa. Ochii mi se închid fără voia mea încercând să alung toate aceste sentimente de vinovăție și regret. Însă, totul e în zadar - fiecare scuză pe care mi-o adresez mie, fiecare regret pe care mi-l construiesc, fiecare lacrimă vărsată. Toate astea înseamnă nimic în realitate. 

      Dar... cu toate astea, care-i diferența dintre iubire și ură ? De ce există între ele o linie atât de dreaptă? De ce doar din cauza unui singur gest, sentimentul frumos al iubirii se poate transforma în opusul teribil? 

      Iubirea pentru mine înseamnă momentul acela de maximă încordare în care pur și simplu simți că-ți pierzi mințile. Simți milioane de fluturași colorați în stomacul tău. Simți steluțe verzi în mintea ta. Simți furnicături supărătoare, dar plăcute, în același timp. Simți că atunci când te uiți la ea bătăile inimii ți se accelerază cu fiecare secundă petrecută privind-o. Simți cum pupilele ți se dilată încet. Simți cum respirația îți devine din ce în ce mai rapidă și apoi sacadată. Pur și simplu devi alert, când vine vorba de frumusețea ei angelică. Iubirea este răbdătoare cu oricine. Iubirea este un sentiment plăcut inimii și sufletului tău. Iubirea înseamnă, așa cum am mai spus, a-ți pierde încet, încet mintea. 

      Ura, pe de altă parte, nici nu cred că are definiție. Sau cel puțin în mintea mea nu există ceva ce ar putea defini acest sentiment care se construiește, de fapt, din invidie și gelozie, corect? Cu toate astea, ura, pentru mine, să zicem că ar putea să însemne trecerea aia periculoasă de la iubire la dezamăgire, momentul ăla terifiant în care simți pur și simplu că te prăbușești - prăpastia în care iubirea cade fără parașută, atunci când e înșelată. 

      Ideea e, până la urmă, cum se face că eu pot simți aceste sentimente deodată, amestecate, încrucișate și chiar și amplificate. La intensitatea aia maximă la care deja simți durere. Deci, cred că asta e durerea. Asta mi-o provoacă. Linia aia dreaptă dintre aceste două sentimente total opuse mă înjunghie în măruntaie și mă face să plâng la infinit. 

      Gândurile mele n-au nici o noimă, nici o logică între ele. Pare derutant și pentru mine dar nu pot să-mi scot imaginea ei din cap, de care se leagă atâtea crenguțe pe care sunt așezate atâtea întrebări retorice cărora încerc că le găsesc răspuns. Retorice fiind, normal, nu au răspuns. Dar, poate, eu fiind altul acum, o să fiu îndeajuns de abil încât să le scot semnul imens de întrebare și să le așez un punct minuscul. 

      Cu toate astea, nu-i pot rezista gândului că am s-o pierd pentru totdeauna. Am să-mi pierd partenera de joacă. Am să-mi pierd propriul psiholog. Am să-mi pierd prietena cea mai bună. Am să-mi pierd iubirea vieții mele. Am să-mi pierd cealaltă jumătate în doar câteva ore. În fond, fac asta pentru binele ei. Doar în felul ăsta o pot salva. E pierdută cu totul fără sentimente. E imună oricărui lucru fără abilitatea de a simți.