Până la ultima suflare

Gâdilă-mi auzul cu bătăile inimii tale.

Sărută-mi inima cu flori culese din sufletul tău.

Fii doar al meu, fă-mă fericită

Și-ți voi oferi totul.

Lasă-ti haina in cuierul inimii mele și nu pleca.

— Iubito? Îmi șoptește suav la ureche, plimbându-și mâinile calde sub tricoul meu, transmițându-mi fiori până în adâncul oaselor. Efectul lui, mereu atât de puternic asupra mea. Tremuratul, impulsul pe care corpul meu îl are în preajma lui, sub atingerea, privirea, tot ce ține de el.

— Da? Raspund, ochii mei fixându-i pe ai săi în încercarea de a nu mă pierde sub arsura privirii sale, care mă topește de fiecare dată.

— Până la ultima suflare?

Îi mângâi obrazul, acordându-i cea mai caldă și iubitoare privire pe care i-am oferit-o vreodată. Se uita la mine temător. De unde frica asta? De unde întrebarea asta? Am surâs, lăsăndu-mi pentru o secundă ochii în jos, ca mai apoi să îl trag în brațele mele, știind că acolo îmi este ultima suflare. În brațele lui, la atingerea sa cutremurătoare, sub ochii care mă privesc cu atâta dragoste.

— Și după ea! Buzele mele le ating ușor pe ale sale. Mă pierd în gustul dulce, în mirosul său îmbietor.

M-aș pierde de tot dacă n-ar exista. Aș dispărea! Omul nu trăiește fără dragoste sau, mai bine spus, fără dragostea persoanei iubite. Degeaba se spune că încă nu s-a găsit nimeni să moară din ea. Sunt minciuni! Ești un mort viu. O persoana care se chinuie să supraviețuiască, pentru că încă nu i-a venit timpul, însă fără suflet. Ce folos să fi intr-o lume cu trupul, iar cu o minte innebunită, într-un paradis imaginar?

— Nu mă lasa! Niciodata! Spun dintr-o dată, cuvintele ieșindu-mi fără să vreau.

— Nu am cum să te las! Ești o parte din mine, vei fi mereu, chiar dacă eu nu o să fiu mereu aici. Îmi spune, mângâindu-mi părul, iar eu rămân blocată, neîntelegând ce îmi spune.

— O să pleci? Mă retrag din brațele lui speriată,  un ocean de lacrimi fiind gata să îmi părăsească ochii negri care acum câteva minute înotau în fericre.

— Oare am fost vreodată aici? Îmi spune, iar eu încep să plâng ca un copil mic, pierdut de mama sa, intr-un loc străin.  Nu, nu era real ce îmi auzeau urechiile. Nu înțelegeam ce vrea să spună.

— Parcă eram până la ultima suflare! Strig spre el, încă socată de ce îmi spuse.

— Da, iubito! Suntem și vom fi și dupa ea! Pentru că tu ești tot ce am să las aici ultima dată. Tu ești singurul meu gând la sfârșit. Tot ce arde, dar nu se stinge, tot ce mă orbește și nu mă lasă să văd, doar la final.

— Nu, nu spune asta, te rog!

— Dar așa este! Îmi spune trist, iar eu plâng deja în hohote în brațele sale. Se retrage brusc, lăsându-mă în aer, într-un gol dureros. Lacrimi amare cad, se revarsă peste obrajii mei palizi. Îl văd cum pleacă, în urma sa lăsând doar dor, un dor dureros, deși a plecat de câteva secunde. A luat cu el totul. Mi-a luat inima, pe mine și m-a lăsat aici confuză, plină de întrebări. Nu puteam să strig după el sau să fug, ceva mă ținea pe loc. Voiam să merg după el, să mă lămurească, dar nu mai era. S-a dus; odată cu el, m-am dus și eu, într-o dulce agonie.