Până la ultima suflare

Capitolul 5

— I-am pierdut gustul dulce pe care mi l-ai lăsat în fiecare cafea a dimineții lipsite de tine.

I-am văzut privirea căzându-i. Cu buricele degetelor contura "H"-ul de pe cana de cafea, pierdut în gânduri. Inconștient, făceam aceași mangâiere pe cana mea, "M" fiind inițiala dedicată pentru mine. Voiam să le arunc acum multă vreme, dar în momentul ăla mi-am dat seama că au o valoare sentimentală destul de mare, așa că le-am păstrat.

Eram curioasă ce are în gând. Își încrunta privirea, dar mai vedeam și câte un zâmbet pe alocuri. Oare se gândea la noi? Deși o parte din mine ar spune că nu, stiu ca defapt asta face. L-a întristat raspunsul meu. Oricum a fost situația între noi, mereu am fost unul pentru celălalt. Ne-am fost aproape chiar și când eram departe unul de altul. De câte ori m-a făcut să cad la pământ, de atâtea ori s-a întors să mă adune. Am fost o femeie fericită alături de el. Chiar dacă m-a rănit de multe ori, știu că nu a făcut-o intenționat. Mă iubea în felul său ciudat, dar o parte din mine încă simte ca o face și acum.

Stânjenită de liniștea în care ne confundăm, oftez deja obosită de miile de amintiri care îmi trec prin cap. Deși ne-am înțeles mereu prin priviri, acum nu e una din acele dăți. De data asta nu ne privim. Fiecare se uită în direcții diferite, dar mai trage câte un ochi la celălalt.

— Cand o să-i spui? Sparg liniștea apăsătoare dintre noi, împreunându-mi degetele de la ambele maini, întrebarea fiind una serioasă.

Ochii să-i de jad mă ațintesc după o lungă perioadă de timp. Oftând își lasă cana in pace, sprijinindu-și capul în mâini debusolat.

— Chiar nu știu. Lucrurile merg destul de bine intre noi, chiar nu aș vrea să le stric acum, însă știu că nu este corect față de ea. Îmi raspunde, iar ochii mei îi fixează pe ai săi. Îmi las pleoapele să cadă peste iriși, exasperată de corectitudinea cu care ne tratează viața. Îl ochesc din nou, neintenționat, îl privesc tristă. Mi-aș dori atât de mult să scap odată de starea asta când îl privesc, am impresia că ceva se rupe in mine de fiecare dată.

A fost alegerea mea să renunț la tot pentru el. Nu vreau să dau vina pe Eva, că poate și datorită ei nu am plecat de lângă el. Nu, a fost o alegere pe care am facut-o acum mult timp. Toate relațiile eșuate pe care le-am încercat, în care nu am reușit să leg ceva cu acele persoane m-au făcut să înțeleg că trebuia să îl las pe el în trecut și să îl scot definitiv din viața mea dacă vreau să am un nou început, însă nu am făcut asta. M-am complăcut în situație, am văzut în el ceva ce m-a făcut să nu îmi doresc pe altcineva. Și adevărul e că, ne-a fost bine, amândurora. Am avut atâtea momente frumoase, am locuit împreună, eram mai mult decât iubiți. Pentru noi să fim "prieteni" ne-a dat șansa să fim tot ce aveam nevoie unul pentru altul. Poate că nu am avut niciunul acea confirmare a ceea ce este între noi și probabil că nu o să știm niciodată, dar am avut ceva puternic împreună, care ne-a ținut atat de mult timp aproape unul de altul. Am avut prietenii care credeam că sunt pe viață, pentru că ne cunoșteam de când eram copii și s-au terminat din nimicuri. Mereu când te îndoiesti de cineva, când te gândești ca nu o să țină niciodată ce ai cu ea, defapt viața îți arată că de acea persoană trebuie să tragi cel mai tare pentru că aceea îți rămâne alături. Am pierdut acele persoane de care spuneam ca o sa fim mereu împreună orice ar fi, dar n-am pierdut acea persoană pe care oricât am gonit-o a ramas sau dacă am făcut-o să plece, s-a întors. Și Michael e acea persoană. Cred că ăsta a fost motivul pentru care n-am plecat de lângă el, chiar dacă și el m-a gonit la rândul său.

Într-un moment de slăbiciune, m-am rdicat de pe scaun, ducându-mă în brațele sale. Mi-am afundat capul în scobitura gâtului său, oferindu-i cea mai călduroasă îmbrățișare, cu tot felul de emoții. Când brațele sale mi-au răspuns îmbrățișării, am știut că avea nevoie de asta.