Până la ultima suflare

Capitolul 1

Deschid cu greutate pleoapele, de parcă picături mari de plumb îmi apasă ochii. Somnul nu vrea încă să-mi plece din gene și atunci când aud ploaia care îmi bate în fereastră, îmi explic de ce dimineața asta e prelungirea nefirească a nopții.
Plouă de azi noapte în răfale de parcă vara și-ar da cu această ploaie ultima suflare. Îmi inundă mica grădinuță din spatele casei, ducându-se pe apa Sâmbetei toată munca mea.

Sorb liniștită din cafeaua fiecărei dimineți, încercând să îmi iau cât mai multă energie. Brusc, bateriile mele încep să scadă, când zgomotele din camera alăturată încep să se facă auzite din nou. Cu pași mici, greoi, mă îndrept spre plânsetul care mi-a zdruncinat sufletul de azi noapte. Vremea nefastă, mi-a făcut copilul să răcească, încât toată noaptea mi-am petrecut-o încercând să îmi calmez micuța, febra crescându-i temperatura tot mai mult din cauza plânsului.

— Mami e aici, scumpa mea! Gata! O legăn în brațele mele, privind spre ochii săi umflați. Îmi plânge sufletul când o văd așa. Atat de micuță și fragilă.
Încep să-i cânt, plimbându-mă cu ea prin cameră, arătându-i desenele pe care i le-am pictat pe pereti, reușind în cele din urmă să o adorm.
Răsuflu ușurată când o așez în pătuțul ei. O privesc, simțind cum ochii încep să mi se umezească. Pentru o mama singură, chiar nu mi-e ușor să o văd bolnavă, o simt suferind și mă doare atat de tare, deși e o simplă răceală, nu știi niciodată cum se poate agrava. Ea e tot ce am, tot ce mi-a rămas de la el.

Sunt trezită din gândurile mele când telefonul începe să îmi sune. Fug rapid, încercând să răspund pentru a oprii sunetul melodiei, ca Eva să nu se trezească.

— Da? Spun încet, îndepărtându-mă de cameră în liniște.

— Imediat ajung.

Oftez. Îmi ating tâmplele cu pulpa degetelor, simțind cum durerea de cap începe să își facă simțită prezența. Picioarele mele se târăsc până la ușă, când Michael ajunge și începe să îmi reproșeze:

— De ce nu mi-ai spus mai devreme? Puteam să fiu aici să te ajut, uită-te la tine cât de rău arăți. Îmi simt inima strângându-se în piept datorită sentimentului de vină. Strâng ochii dezamagită de mine, de egoismul care mă înconjoară.

— Poate pentru că sunt mama, Michael, si nu am nevoie de ajutor, e datoria mea! Țip spre el, ca mai apoi să îmi pun mâna la gură.

— Si eu sunt prietenul tău, am dreptul să te ajut cu Eva! Fără permisunea mea, acesta pleacă spre camera fetei, lăsându-mă cu ochii în soare lângă ușa.

Se așează în genunchi lângă pat, cu capul lângă ea, începând să-i mângâie părul blond. O sărută pe frunte, apoi îi cuprinde mânuța întra sa, neluându-și privirea de la ea. Ochii mei vărsau lacrimi la imaginea din fața mea. Plângeam pentru că mă simțeam vinovată. Micuța mea creștea fără tata sau mai bine spus, neștiind cine este.

— Mi-aș fi dorit să-ți fi fost eu tată, să nu te părăsesc niciodată!

Cu replica asta îmi rupse inima pentru a nu știu câta oară. M-aș duce și i-aș spune acum, dar nu m-ar ierta niciodată, probabil s-ar înfuria atât de tare pe mine, încât mi-ar lua-o și m-ar lăsa să văd cum e fără ea, să simt și eu ce a simțit el. Îmi pare rău că n-am avut curaj să-i spun atunci, că l-am mințit în legătură cu așa numitul ei tată. Dar se căsătorise când eu am aflat că sunt însărcinată, nu puteam să-i fac asta. Își regăsise marea dragoste, eu nu puteam să îl împiedic. Știu că în ziua de azi mulți părinți își cresc copii separați, dar eu nu voiam o viață ca asta pentru Eva. Nu voiam o mamă vitregă pentru ea. Sunt o egoistă, știu! Dar nu este destul că îmi are singurul bărbat pe care l-am iubit vreodată?

— Ești tatăl ei!