Betia sangelui

Capitolul 2

Bărbatul stinse lumina, apoi ieşi pe hol, inchizand uşa după el.

Paşii făcură cale-ntoarsă pe unde veniseră, căci camera ei era ultima de la etaj. Zgomotul paşilor se stinse cu repeziciune, invăluit de bătăile ingrozitoare ale inimii ei.

Primul impuls fu să rămană in ascunzătoarea ingustă dintre covor şi arcuri, să aştepte pană in zori sau chiar mai mult, să aştepte pană cand avea să se lase o lungă tăcere, o alta decat tăcerea animalului de pradă, care stătea la pandă.

Nu’ştia insă ce se intamplase cu Laura, cu Paul, cu Sarah. Oricare dintre ei putea fi in viaţă, insă grav rănit, abia trăgandu-şi răsuflarea. Poate că intrusul ii ţinea in viaţă ca să-i poată tortura după plac.

Toate ziarele relatau cu regularitate intamplări de-o cruzime egală cu scenariile care i se derulau acum cu repeziciune in minte.

Şi dacă vreunul dintre Templetoni mai trăia incă, Chyna putea fi singura lor speranţă de salvare.

In copilărie, ieşise pe branci afară din numeroasele ei ascunzători mai puţin inspăimantată decat acum, cand se strecura de sub pat.

Sigur că acum avea mai multe de pierdut decat cu zece ani in urmă, cand apărea in faţa mamei ei: o viaţă onorabilă, construită intr-un deceniu de luptă neincetată, respectul de sine caştigat cu greu. Părea o nebunie să rişte toate acestea cand se afla in siguranţă, stand pur şi simplu ascunsă. Dar siguranţa personală apărată in detrimentul celorlalţi era laşitate; doar copiii mici, lipsiţi de puterea şi obişnuinţa de-a se proteja singuri, aveau dreptul să fie laşi.

Nu se putea ascunde după dezinteresul acela defensiv, pe care il incercase in copilărie. Un astfel de comportament ar fi insemnat sfarşitul oricărui respect de sine. O sinucidere cu incetinitorul.

Nu este cu putinţă să te retragi cu incetul intr-o groapă fară fund – poţi doar să te arunci in ea.

Aflată in spaţiu deschis – incă o dată –, se ridică şi se ghemui apoi langă pat. Pe moment, era tot ce putea să facă. Stătea incremenită, aşteptand ca uşa să se deschidă cu o bufnitură şi intrusul să se năpuste ască inăuntru din nou.

Casa era lipsită de ecou, ca o planetă fară aer.

Chyna se ridică in picioare şi traversă in tăcere camera intunecată.

Neputand să vadă cele trei picături de sange, incercă să ocolească locul in care căzuseră mai devreme.

işi lipi urechea stangă de crăpătura dintre uşă şi toc, ascultand eventualele mişcări sau vreo răsuflare din hol. Nu auzi nimic, şi totuşi işi păstră indoielile.

Poate că el se afla de partea cealaltă a uşii. Zambind. Arauzandu- se copios la gandul că ea il asculta. Trăgand de timp. Calm, pentru că ştia că, pană la urmă, ea avea să deschidă uşa şi să-i cadă in braţe.

La dracu’!

Apucă manerul sferic, il răsuci cu grijă şi tresări cand incuietoarea ieşi din lăcaş cu un sunet abia auzit. Cel puţin, balamalele erau unse şi nu făceau zgomot.

Cu tot intunericul nepătruns cu care nu se obişnuise incă, putea să-şi dea seama că dincolo n-o aştepta nimerii. Păşi afară din cameră şi inchise uşa cu grije.

incăperile pentru oaspeţi se aflau după latura mică a L-ului pe care il descria holul de la etaj. La dreapta Chynei se afla scara de serviciu, care cobora la bucătărie. La stanga rămanea latura lungă a L-ului.

Elimină scara de serviciu. Mai devreme coborase pe-acolo cand se dusese cu Laura să se plimbe prin vie. Treptele, tocite, din lemn, scarţaiau şi trosneau. Casa scării se comporta ca un amplificator, avea eficienţa unei tobe de metal. In liniştea nefirească a casei, ar fi fost cu neputinţă să te strecori pe scara de serviciu fară să fii auzit.