Codruț și Iluzia din Parc

1: Pasajul

                Codruț era dintotdeauna un băiat idealist cu o imaginație extrem de bogată și mereu în temă cu tot ce mișca pe atunci. Nu scăpa emisiune la radio sau la tv indiferent de factură sau conținut, doar-doar să știe cine-cum-și-ce se întâmplă în țară sau în lume....

                Nu odată și-a lăsat neamurile gură-cască pe bună dreptate cu informații muzicale, unii-alții mereu vrând să-l reducă la tăcere cu aere de superioritate și replici autobazice.

                Într-o zi, mătușa care-l avea în grijă în casa bunicilor săi, ieșise cu el în oraș, ea ducându-se la niște cumpărături. Ştiind că acest capitol îl plictisea și-l enerva, ea îl lăsă pe o băncuță de lângă statuia din centru în ideea probabilă ca el să-și găsească niște tovarăși de joacă...

                Codruț stătea uitându-se la soare și se tot gândea: "Ceilalți se joacă, sunt mai mici ca mine, iar eu.... Ce pot să vorbesc cu ei?! Că am umblat prin țară?! Că-mi place să mă plimb?!.... S-ar uita la mine ca la moș Anton de vizavi – bunul om cu povești ca la final să mă ia că le povestesc științifico-fantastice!... Să fie orașul chiar atât de mic?! Sau poate să cuprindă o lume întreagă?!... Și eu stau singur aici... Stau singurel / bing, bang / singur în parc / bing, bang..."

-         Nimeni nu e singur... se auzi de undeva de-aproape o voce caldă de fată.

-         Așa o fi... Ha?! făcu Codruț surprins de glasul tot mai și tot mai apropiat și deodată, întoarse capul și văzu că glasul venea chiar de lângă el. Glasul venea de la o fată mai mare ca el – să tot fi avut vreo 16-17 ani?! – brunetă, înaltă, zveltă și cu ochii verzi-albăstrui pătrunzători.

-         Nimeni nu este singur! Nimeni nu este singur în univers!...

-         Hm... Cum așa?!...

-         Nu știi?

-         Păi, țin minte că am văzut undeva scris ceva de gen, într-un almanah... și cam atât

-      Ei bine, hai că-ți spun: Toți ne vom găsi aproapele într-o bună zi. Poate azi, poate mâine, poate... oricând! Poate există, dar nu-l știm, poate... Ai să-nțelegi cândva, cumva. Apropo, cam singur aici pentru vârsta ta.

-         Eh... Ce să fie??...

-         Bine, dar totuși, cum de nu te joci și tu cu ceilalți copii?!

-         Cam prea mici pentru mine, nu știu.... Mătuși-mea m-a lăsat pe-aci, că ea face cumpărături și până termină...

-         Durează mult?!

-         Ăhă... chiar o zi poate să dureze, de zici că ar cumpăra tot magazinul și când colo...

-         OK. Păi atunci, vino cu mine Te văd cam plictisit, mai stăm și noi de vorbă, mai una-alta...

-         Nu putem vorbi și aici?!

-         Unde-ar mai fi farmecul unei discuții între patru ochi? Unde-ar mai fi magia?!

-         Magie?

-         Magie!... Magia e peste tot...

-         Dar ai mei mi-au zis că nu există... Că totul e închipuire...

-         Prostii, băiete... Încearcă să vezi dincolo de factorii fizici.... dincolo de ce vezi direct în fața ochilor, ca de exemplul... pasajul.