Scena crimei (*)

Capitolul 2

Capitolul 2

Stătea întins pe pat. Mâinile i se odihneau leneş sub cap, era pentru prima dată când se simţea neputincios, nimic nu se leaga cap la cap, nu dormise de mai bine de o săptămână, atipise de câteva ori pe scaunul de la birou, dar nu se lăsa, baga în el cât de multă cafea putea, dar îi trebuia ceva mai mult de atât ca să îl tină treaz. Şi acum toate astea îl prindeau din urmă. Mereu fusese dependent de muncă, din cauza asta nu avea familie, mereu îşi spunea că riscurile meserie nu merită. Dar acum era prea mult, devenise o obsesie pură. Totul era anapoda, prea erau toate întoarse cu fundul în sus. Cum putea să nu fi rezolvat nici măcar unul din cele şapte cazuri pe care le avea la activ? Şi ceea ce nu îi dădea pace era cazul pe care îl deschise acum două zile, omul acela fusese omorât cu sânge rece, în acea cabană, şi prea în fugă, trebuia să existe ceva ce îi scăpase, şi un indiciu cât de mic era ca raiul pe pamant. Mai era şi acel Luke Morgen, era prea stăpân pe sine şi ceva îi spunea că tipul nu avea să aducă veşti bune. Doar dacă ar ştii.

- Trebuie să existe o cale! Mereu este o cale! ţipă Isaac încât aproape îşi trezise vecinii care deja îl urau. Sări din pat şi începu din nou să se plimbe de colo-colo. Mai arunca câte o privire pierdută peste fiecare dosar, imaginile cu oamenii aceia torturaţi, cele două femei care fuseseră bătute până la moarte. Analiza pozele în parte, nimic ce să îi indice că e acelaşi criminal, nimic care să îi dea un indiciu ce ar putea spune că există un alt maniac care îl ajută, pur şi simplu NIMIC. Smulse poza de pe panou şi începuse să analizeze fiecare unghi. În mijloc întins pe podea zăcea corpul neînsufleţit al sărăcei femei, pe măsuţa de cafea era imprimată forma însîngerată a palmei, covorul îmbibat în sânge era răvăşit în urma presupusei lupte dintre ea şi atacator. In continuare senzaţia că ceva era total nelalocul lui era prea supărător.

Trebuia să scape cumva de povara de pe umeri. În drumul spre uşă îşi apucă geacă, care era aruncată la întâmplare pe un scaun, cheile din bol şi dus era. Gonea pe străzile pusti cu mai bine de o suta de kilometrii şi continua să accelereze. Vântul îi deranja părul cârlionţat, nu se mai sinchisise să îşi ia şi casca.

Opri în faţa unui bar. A stat câteva minute sprijinit cu coatele de motor gândindu-se dacă să între sau nu, ăsta nu era scenariul care îi plăcea. Dar acum ce mai conta, şi aşa nu se simţea bun de nimic. Deschise uşa, simţind cum toate privirile cad pe el, timpul se scurgea prea încet ca să fie adevărat, parcă era într-un film prost regizat. Plecă capul în pământ şi începu să se strecoare pe lângă persoanele care dansau, dacă prin dans se referă la fete cu fuste mult prea scurte care se mişcă lasciv în poala altcuiva. Cu chiu cu vai ajunsese în faţa barului, luând loc pe un scaun. O fată cu părul blond se postă în faţa lui, de cealaltă parte a tejghelei.

- Ce aţi dori? întrebă blondina afişând un zâmbet cald cat să topească întreaga calotă glaciară.

- Whiskey. În cei treizeci de ani ai lui nu prea pusese gura pe băutură, nu suporta gustul amar combinat cu alcool.

- Ce vă aduce pe aici? Îmi cunosc toţi clienţi şi dumneavoastră nu păreţi a fi unul dintre ei. Îi întinse paharul umplut de acel lichid maroniu care pentru unii e raiul.

- Munca, răspunse sec. A luat o gură din băutură şi cum simţii gustul se schimonosii la faţă.

- Se pare că niciodată nu ati pus vreodată piciorul în barul meu, dar pe lângă asta nici cu băutul de tărie nu prea staţi bine. Zâmbetul i se întinse pe toată faţa, ceva o intriga în personalitatea bărbatului din faţa ei, pare destul de dur, dar cu toate acestea ceva îi spunea că este sensibil.

- La ce vă gândiţi atât de intens? o întrebă după ce văzu cum privea în gol timp de câteva secunde. Şi în acele secunde avusese destul timp să o observe. Nu îi dădea mai mult de douăzeci şi cinci de ani. Părul blond îi cade în onduleuri pe umeri, în ochii verzi se observă o mică scânteie care se aprinde subit şi dispare la fel de repede, mâinile cu degete lungi de pianist care se odihneau între ei.

- Încercăm să îmi dau seama ce meserie aţi putea avea de sunteţi atât de stresat, spuse aceasta.

- Minţiţi! o acuză direct. Ştiţi că atunci când minţim ochii ni se dilată, iar expresia feţei ne trădează. Cei drept, trebuie să fi foarte perspicace ca să observi astfel de detalii minimaliste. Eraţi prea departe plecată în plan mental doar ca să încercaţi să va daţi seama ce meserie aş putea avea.

- Nu...eu...doar. Trebuie să merg să servesc şi alte persoane, arăta spre un băiat care dădea frenetic din mână pentru ai atrage atenţia.

****

Întunericul îl învăluia, nu ştia unde era, tot ce ştia era că a mers să oprească alarma maşinii. Simţea răcoarea în fiecare părticică a corpului. Încercă să se mişte, dar mâinile şi picioarele îi erau imobilizate.

Camera se lumină brusc, arzandu-i, parcă, pupilele. În cadrul uşii se contura figura unui bărbat. Avea o seringa în mână şi zâmbea, acel zâmbet care se hrănea din durere, din neputinţa altora. Se apropia cu paşi impunători, în drumul lui apucase un cuţit cu o lamă imensă şi zâmbetul i se mări gândindu-se câte posibilităţi avea ca să omoare acea persoană întinsă pe masă. A trecut cuţitul peste pielea acestuia, trăsând linii curbate, ca şi cum ar fi fost joacă de copii. Victima nu se abţinu să nu scoată un strigăt de durere, mai ales când simţea cum cuţitul se înfige şi mai adânc în aşa fel încât să-i străpungă muşchiul.

Primi un pumn in faţă, făcându-l să îsi întoarca capul şi să suporte durerea. Altul i se oprise în burta. A inceput să tuşească scuipând sânge.  Pielea începea să îl usture, nu se mai simţea bine în propriul corp, voia să termine lupta, dar în acelaşi timp voia să îşi vadă fetiţa cum ajunge la gradiniţă, cum se naşte cel de-al doilea bebeluş, voia să mai traiască doar pentru atât. Dar stia că totul e pierdut din momentul in care s-a văzut legat de acea masă, pierduse lupta. 

Vânătăile se întindeau pe tot corpul creând o paletă diversificată de culori. Ochii îl usturau, lacrimile sărate îi făceau tăieturile de pe faţă să îl înţepe. Se mai agăţa doar de un fir foarte subţire de aţă, dar imediat fu tăiat când cuţitul îşi făcu drum spre jugulara tăind-o în doua. Sângele năvăli în gura lui făcându-l să se inece şi să facă ochi mari, înca căutând acel fir de aţa. 

Triumfător se îndepărtă privindu-si opera de care era mai mult decât mândru. Totul băltea în sânge. Corpul era ciopârţit, creierul zăcea undeva pe podea, inima îi era smulsă din piept şi strivită în picioare. Fusese noaptea perfectă în care să îşi facă de cap, ploaia bătea în geamuri, crengile copacilor mai aveau puţin şi erau smulse de vânt, ambientul perfect.