Plenilunium - Irasίnas (Blestemul)

Capitolul 2 - Începuturile

Well... eu unul sper să vă placă... Am încercat să explic, pe scurt, ce s-a întâmplat pe vremea vrăjitoarelor, iar ce se întâmplă cu Claudiu, și de ce trebuie să fie în viața, o să fie mai încolo. Sper să nu vă plictisească, și să-mi spuneți ce nu vă place și ce greșeli am :D Multumesc !

_____________________________________________________________________________

- Nu puteți da viață la oricine, - se uită în spatele vrăjitoarelor la Claudiu, și pe fața ei se putea vedea tristețea când se gândea că el nu mai era un om normal -, la orice fință vreți voi, spuse ridicând capul, și uitânduse în ochii lui Adelaide, întrebătoare. 

- Știm, spuse Adrasteia din fața ei.

- Dar noi putem, spuse Atlementra, din spatele lui Adelaide.

- Pentru că noi am creat această fință, spuse Adelaide, pe un ton care a pus punct la discuție. Katherine a început să se uite din nou la toate, iar la sfârșit la Claudiu. 

Era imposibil ca ele să aibe vreo legătura cu Claudiu, sau cu ce este el. Lui Katherine nu-i venea să creadă nici măcar că niște Vrăjitoare, moarte de foarte, dar foarte mulți ani, sunt în capul lui Claudiu. Toate aștea au făcut-o să fie mult mai curioasă, și să continuie discuția, cu mai multe întrebări.

- Ce legătură aveți voi cu Claudiu? Spuse ea, iar cu un gând, a fost imediat lângă el, în genunchi, cu capul lui stând pe genunchii ei și mângâindu-l pe față. Vrăjitoarele s-au întors și ele repede, punând-o pe Katherine și pe Claudiu într-un cerc.

- Cu mulți ani în urmă... începuse să spună Adelaide, dar Adrasteia o întrerupse repede:

- Nhίl! 

- Pόmst! 

- Goh pόmst!  Cele două Vrăjitoare începură să se certe pe o limbă necunoscută de Katherine, până când Akantha nu începu să strige, cu o voce atât de slabă încât totea și-au pus mâinile la urechi. 

- άdush! Strigase Adelaide la Akantha. 

- Nu trebuie să vă certati. Katherine trebuie să știe, pentru a face față celor ce vor urma. Adrasteia, te rog, începe tu! 

- NU! Strigase Adrasteia, uiânduse încruntat la Akantha. Trajάl eist tyhόpe eίmon! 

- Goh ksor eist ens tyhόpe, Adrasteia! De data asta strigăul lui Akantha era mult mai puternic, iar Adrasteia s-a dat în spate, câțiva pași. Toate se uitau la Adrasteia, și la Akantha. Pe fața lor se citea mila pentru Adrasteia, dar și ura. De parcă toate ar fi vrut de mult să spună ceea ce Akantha vrea să-i spună lui Katherine, dar Adrasteia nu le lăsa, iar acum, cu Anakntha de partea lor, puteau să facă orice. 

Cu o privire plina de ură, Adrasteia trecu pe lângă cele trei Vrăjitoare, care acum avea privirea pe Katherine, care s-a ridicat, încă de la primul urlet a lui Akantha, și se uita și ea uimită. Cu tragere de inima, a deschis gura, să spună ceva, dar a închis-o imediat când Adelaide început să vorbească:

- S-a întâmplat cu foarte mult timp în urmă..., cu foarte mult timp în urmă, Katherine început să se plimbe prin spatele lui Akantha, care stătea cu capul în jos, fără să respire. Adrasteia nu se mai vedea nici unde, iar celelalte Vrăjitoare stăteau cu ochii închiși, ascultând ce spune Adelaide, de parcă spunea pentru prima oară. Totul a început dintr-o joacă, dar după acele timpuri erau grele, iar din această cauză trebuia să se întâmple asta.

- Ce anume? Întrebase Katherine când ajunse în fața lui Adeliade.

- Orilan și Rihan erau cei mai puternici bărbați pe care noi i-am întâlnit, și credemă, am călătorit mult. Se oprise pentru o secundă, închizând și ea ochii, de parcă vru să-și amintească privirea celor doi bărbați. Nu trecură mult timp, iar cei doi se îndrăgostiră de două dintre noi, iar imediat a apărut ura. Ne-am despărit, cele două într-o parte, iar celelalte trei în altă parte. Toate cinci vroiam să-i avem, să le simțim iubirea și să vedem cum ne privesc, dar nu-i puteam avea. Cele două făcură o vrajă, care să-i lege între ei, să le unească puterea, și să-i facă mai puternici. Bineînțeles, ei nu știau că noi eram vrăjitoare, iar din aceasstă cauză nu au înțeles nimic, nici măcar atunci când, dintr-un somn adânc, Orilan s-a trezit în patul celor trei. Celelalte două au început să-l caute, dar l-au ascuns bine. Nu l-au găsit decât când l-au lăsat să plece, cu urma lor în sângele lui. I-au făcut o Vrajă, una foarte veche, care abia a fost descifrată, special pentru el. Celelalte două l-au găsit, dar atunci nu mai era el, pentru că noaptea în care a fost găsit, a fost lună plină. Aici se oprise, și deschise ochii. Ochii ei au zărit-o pe Katherine și se uita adânc în ea, de parcă vroia să-i citească și ei amintirile.

- Lună plină... Era la fel ca Claudiu? spuse încet Katherine, sigură că va primi un răspuns pozitiv.

- Nu, spuse Adelaide mai încet decând Katherine, pe un ton care se putea auzi milă. Nu era ca el. Era mult mai mic, mai slab, decât Claudiu. Aceasta era prima dată, din toată povestea, în care s-a transformat. Dar asta nu e important! Când celelalte două l-au văzut, transformânduse, nu le veneau să creadă. Nu au mai văzut așa ceva niciodată, și nu știau cum să-l controleze. Bărbatul început să strice, oasele să ii se rupă, iar pe corpul lui frumos păr să-i crească. Nu puteau să-l adoarme cu vrăji, decât cu una foarte puternică, care l-a făcut să doarmă pentru mult timp. Când s-a trezit, nu și-a amintit nimic, decât un mesaj. Celelalte trei i-au spus că-l poate ajuta, să-l controleze, doar că vor să fie din nou, toate, impreună. După mult timp de gândit, le-au chemat, și așa Orilan a putu fi ajutat. Viața lui de Vârcolac era bună, controlată, chiar de el, iar viața lui umana era și mai bine. Începea să devină mai puternic, iar pentru Rihan asta era o groază. Deoarece cele două vrăjitoare i-au legat unul la altul, trebuiau să găsească o modalitate pentru a-l face și pe el puternic, pentru a face față puterii care venea din partea lui Orilan. După multe căutari, au găsit o altă vrajă, care făcea un monstru diferit față de Rihan, iar din cauza curiozitații, fetele au încercat-o. El nu se transforma la lună plină, doar că soarele îi era dușman. Dacă stătea chiar și zece secunde la soare puteric, corpul începea să-i ardă, și să moară în cele din urmă. Din acuza asta, el ieșea doar noaptea, cu Orilan pentru a vâna. Bine înțeles, fințele care le-au creat nu se opriră aici, ci ele se dezvoltau, cu anii ce treceau, ele nu îmbătrâneau, ci puterile lor deveneau mult mai puternice, trecând de la Orilan la Rihan, și invers. Când ele erau bătrâne, cei doi erau încă tineri, și mult mai atrăgători decât înainte. Găsiseră alte fete, iar Vrăjitoarele deveneau tot mai geloase pe ei, iar dintr-o dată, prin minte le-au trecut, că, daca tot le-au făcut, le pot și distruge. Vrăjitoarele au devenit și ele mai puternice, bineînțeles, dar totuși, nu puteau să-i controleze cum vroiau ele. Trebuiau să se gândească la alt ceva, la un plan mai bun decât  să le controleze mințile, așa că, într-o noapte, neștiiând ce făceau, când i-au chemat, pe un munte, au dat foc la tot în jurul lor, pe mai mulți chilometri. 

Katherine a rămas nemișcată, neștiiând ce să zică. Povestea nu era cine știe ce, și nici nu a făcut-o să afle ce s-a întâmplat cu Claudiu. Dar, cu toate aștea, întrebarea care o deranja pe ea era:

- Au murit?

- Păi... Începuse să spună Adelaide, uitânduse la celelalte Vrăjitoare.