Plenilunium - Irasίnas (Blestemul)

Capitolul 3 - Linile, cercurile și punctele

Este un capitol mic, pentru ca vreau ca in urmatorul capitol sa spun mai multe, si de aceea m-am oprit aici:).

____________________________________________________________________________

- Doar voi ați rămas..? Întrebă Katherine, când își dădu seama despre cine era povestea. Vrăjitoarea se uită la ea, și-i zâmbii.

- Cei doi au scăpat, dar, când s-au întors nu mai erau la fel. I-am urmarit toate din lumea Fantomelor, fără să-i putem ajuta, atunci când picau, și fără să-i strângem în brațe, atunci când se puneau doarmă. Bineînțeles, nu au rămas în acel loc. În urma actiunii noastre, a fost distrus, iar lor nu le-a rămas decât să se mute, și să-și vadă de viața normală. Katherine lăsă capul în jos, încercând să înțeleagă ultimele cuvinte.

- Când spui „viața normală”...

- Exact! Am spus că nu mai erau la fel, când au ieșit din foc. Puterile au fost luate de la ei, dar nu în toatalitate, pentru ca, după mulți ani, copii lor, le-au luat locul. Bine înțeles, nu au fost așa puternici ca ei, nici măcar pe jumătate, dar ei au dat naștere la monștrii care-i știm astăzi. 

- Vrei să spui că Orilan și Rihan sunt strămoșii lui Claudiu și Vasilis...? Întrebase Katherine, cu frica de răspuns să se observe atât de bine în vocea ei.

- Păi... Da. Asta am vrut să spun !

- Și.. Cum de ei sunt așa de puternici..? Ai spus că copii lor nu erau puternici...

- Atunci când le-am luat puterile, au suferit o durere mare. O schimbare, în tot corpul lor, minte, inima, suflet. Noi credem că dacă cineva moare în chinuri, dă naștere unuia dintre monștrii, iar nașterea unuia, dă naștere altuia, dacă mă înțelegi. Katherine se uita la vrăjitoare. Pe fața ei nu se citii decât dorul de acele zile... De zilele înainte de acea zi în care a devenit ceea ce era acum, în fața lui Katherine.

- Lέfiuniha? Spuse o vrăjitoare din spatele lui Adelaide. 

- Yidan ! Spuse ea, și se întoarse, cu spatele la Katherine, dar, când toate vrăjitoarele o mimau, vocea ei se auzise din nou, ca o șoaptă, în albul infinit: nu mai pierde timpul, Katherine! Și cu aștea spuse, Vrăjitoarele începură să se îndepărteze, cu Adelaide în mijloc, iar în mai puțin de un minut, nici una nu se mai putea vedea.

Katherine închise ochii, simțind corpul cum îi tremură, îi înghiață, iar după aceea i-a deschis din nou. În fața ei erau o grămada de copii, și oameni, iar când s-a ridicat puțin, a observat ca era în fața castelului. 

- Katherine? Vocile începură să șoptească, neștiind ce se întâmplă cu ea. 

- Ce faceți toti aici? Întrebase ea, când se ridicase în picioare. Toți au rămas muți, dar, din mijlocul mulțimii, o fată, cu fustă, încercase să ajungă în față. 

- Ce e asta? Întrebase ea, cu un mare semn de întrebare pe față, uitânduse în spatele lui Katherine, la Castel. 

- E... Katherine își spuse să se întoarcă, iar în secunda următoare stătea în fața Castelului, dar era schimbat, cel puțin vopseau care era pe el. Acum, parcă scrise de chiare uriașe, pe Castel stăteau linii, cercurii și puncte, aliniate, una lângă alta, de parcă formau propoziții și fraze. Ce... Spuse Katherine, iar în secunda următoare a ajuns în spatele castelului, unde la fel, erau scobite în piatră acele linii și cercuri cu puncte deasupra lor. Nevenindui să creadă, a ajuns în Castel, acolo unde, erau la fel pe pereți. 

- Katherine ! O voce cunoscută, foarte cunoscută, o făcuse pe Vrăjitoare să tremure din cap până-n picioare, și să rămână înțepenită pe loc.