În sfarșit când oamenii ăia m-au considerat pregatită m-au trimis pe teren pentru început ca să vadă cum fac față presiunii. Problema pentru ei era că nu aveam nici măcar puțină presiune pe mine. Ei încercau întotdeauna să-mi găsească defecte pentru că mă urau. Imediat după ce am început să ies din mahalaua aia au început să mă urască toți de-acolo. Pentru simplul fapt că trăiam și că am ajuns până acolo poate luându-le locul. Pe măsură ce trecea timpul primeam misiuni din ce în ce mai bune, adică cu miză mai mare, dar mai bine plătite. Pentru mine nimic nu era prea dificil așa că am avut curajul de a risca țindând cont că până atunci am riscat mai mereu și nu mi s-a întâmplat nimic.
Însă consider că prima mea muncă pe teren merită povestită chiar dacă toate astea sunt strict secrete. Dacă cineva îmi găsește jurnalul după moarte voi fi în pericol chiar și îngropată. Cât timp trăiesc nu mi-l va lua nimeni, asta e sigur.
Așadar prima misiune...a trebuit să merg în oraș și să adun informații de la locuitori despre un tip căruia i-am și uitat numele pentru ca mai apoi să îl omor doar din cauza faptului că a găsit din întâmplare Acunzătoarea. Un tip nevinovat și pe de altă parte acuzat. Atunci a fost un cod roșu pentru că era toiul nopții și nimeni nu era pregătit să ucidă pe nimeni. Iar aia a foat singura excepție, în rest orice oaspete intra nu mai ieșea din casa noastră primitoare.
Îmi amintesc că acea misiune a fost prima mea crimă pe care am conștientizat-o. Nimic anormal pentru o fată, nu? Și a fost greu, mai greu decât mă așteptam. Totuși am făcut-o și am continuat s-o fac fiindcă voiam să trăiesc. Dacă tot ajunsesem acolo de ce să nu-mi duc viața mizerabilă la capăt? Și pe măsură ce am făcut-o a fost din ce în ce mai ușor. După ce te obișnuiești cu durerea n-o mai simți...ei, același lucru e și în cazul meu. Păcat!
Chiar dacă mi-am pierdut umanitatea încă mai aveam ființe alături și erau oameni, nu plante din fericire. Misiunea a fost bineînțeles un succes și în scurt timp am devenit cea mai bună, cea mai huiduită.
Mă urau din tot sufletul, dar ce puteam face? Uneori păream o fiară, așa cum și "colegii" mei, "aliații" mei, arătau ca niște bestii, fară pic de sentimente umane în ei. Tot ce a trebuit să fac a fost să merg pur și simplu mai departe și să câștig respectul și încrederea celor care o meritau.
CITEȘTI
Inima unei asasine
FantasyO fată este singura speranță a omenirii, dar povestea ei nu-i garantează un destin măreț. Ce va face ea pentru a-și îndeplini misiunile de care depinde propria-i viață? Ce va simți ea și cum va reacționa în cele mai tensionate și mai tragice momente?
