Ziua următoare, primul lucru pe care l-am făcut a fost să deschid ochii și să respir. Simplul gest de a clipi sau a înghiți îmi aducea senzația a mii de ace care se înfig în trupul meu cam vătămat. La început am văzut prin ceață, iar apoi imaginea s-a făcut mai clară pentru a-mi permite să văd un perete alb în fața mea și faptul că stăteam într-un pat moale și călduros pentru prima dată după multă vreme.
Apoi, am privit în jur. Fapt care mi-a adus puhoaie de durere, care se revărsa în mine ca un râu foarte rapid, de netraversat. Și am văzut ceva ce mi s-a părut ciudat. Oameni îmbrăcați în alb, paturi învelite în alb. Și dintr-odată am avut o revelație și mi-am zis:
"~Ce proastă! Sunt la o infirmerie. La spital chiar. Nici nu-i de mirare după ce s-a întâmplat ieri."
Am constatat că mă durea foarte tare capul probabil fiindcă m-am prăbușit la pământ cu fața în jos cu o noapte în urmă. Așa că am ridicat cu foarte mare greutate mâna dreaptă ca să mă frec ușor pe cap cum face toată lumea. Dar mi se părea că oricât de greoaie m-aș simți nu aveam cum să-mi percep mâna chiar așa.
Spre mirarea mea am descoperit că aveam o coasă în mână cu sânge închegat pe ea. Asta-i nouă... Noroc că m-am oprit la timp. Apoi mi-am adus aminte: ceata, Guinewer, tipul pe care l-am sfâșiat cu ură, la fel ca pe ceilalți. Însă tot nu înțelegeam ce era cu ipostaza aceea ciudată în care mă aflam. Peretele din față a început să se învârtă și durerea de cap să se accentueze, apoi mi-am amintit vag de umărul meu, care aproape cădea pe jos ieri și mi-am imaginat că de-acolo provine de fapt toată suferința. Însă nu mi-am mai bătut capul, mă rog, mintea. Albul din fața mea a început să se contopească cu un gri-șoricel, apoi a devenit iarăși un alb învârtit și deodată am văzut negru, care m-a izbit și m-a făcut și mai confuză. De murit, nu muream asta era sigur. Probabil leșinam, și eram ciudată făcând asta. Am sperat doar să nu fie nimeni prin preajmă pentru că țineam la imaginea mea și moleșeala m-a doborât, m-am lăsat purtată de un văl subțire, fin, răcoritor, către teritoriile negre pustii. N-am mai simțit nimic, n-am mai văzut nimic. Stăteam pur și simplu. Și era bine.
CITEȘTI
Inima unei asasine
FantasyO fată este singura speranță a omenirii, dar povestea ei nu-i garantează un destin măreț. Ce va face ea pentru a-și îndeplini misiunile de care depinde propria-i viață? Ce va simți ea și cum va reacționa în cele mai tensionate și mai tragice momente?
