degete prinse-n ușă

Legenda unei patimi

S-a pierdut printre versuri
Și nu și-a mai găsit locul.
Prea multe haosuri
Îi aprindeau focul.

Toți erau de părere
Că ea singură și-a deschis
Drumul către nisipul
Ce se surpă dinadins.

Deasupra mării și-a luat zborul
Spre zarea albastră, către dorul
Pe care cineva îl ducea,
Însă nimeni niciodată nu-l rostea.

Acest albastru deschis o purta printr-un vis
Din care ușor putea pica în abis.
Dar ea credea
Că atunci când zbori
Nu vei mai avea dorința
Ca vreodată să cobori.

Însă versurile au purtat-o
Până cand aripile i s-au rupt.
Iar marile ei așteptări
Au picat în abrupt,
Neîntrerupt.

Una dupa alta, așteptările
I-au devenit tulburările
Ființei ei de azi,
De mâine.

Totul va dura până când al ei iris
Va găsi un alt abis în care va nărui,
Și va reuși să-l păteze cu o culoare,
Iar cu o nuanță să-l binecuvânteze,
Iar apoi,
Să-l urmeze
Pe urmele lui
Până pe Scara Cerului.