Grădina Secretă

Strigătul de pe coridor

La început toate zilele erau identice pentru Mary Lennox. In fiecare dimineata se trezea in camera ei tapetata, vazand-o pe Martha ingenunchind langa vatra si aprinzand focul; in fiecare dimineata isi lua micul dejun in camera copiilor, care nu avea nimic amuzant in ea, dupa fiecare mic dejun privea pe fereastră de-a lungul stepei imense, care părea sa se întindă in toate părțile si sa se catere pana la cer, iar dupa ce se uita o bucata buna de vreme isi dădea seama că daca nu iese va trebui sa stea în casă, fără a face nimic -- aşa că ieşea. Nu ştia că acesta era lucrul cel mai bun pe care-l putea face, şi nu ştia că, atunci când începea să se plimbe repejor sau chiar să alerge de-a lungul potecilor si al bulevardului, îşi punea sângele lent în mișcare şi se călea, luptând împotriva vântului care se năpustea dinspre stepă. Fugea doar pentru a se încălzi şi ura vântul care se repezea asupra ei, care urla şi o împiedica să înainteze de parcă ar fi fost un uriaş pe care nu îl putea vedea. Dar faptul că respiră aerul proaspăt trecut pe deasupra ierbii-negre, îi umplea plămânii cu ceva ce era binefăcător pentru întregul ei corp mic, îi aduse puțină roşață în obraji şi îi lumină ochii întunecoşi, fără ca ea să ştie ceva despre asta.

După câteva zile petrecute aproape în întregime afară, se trezi într-o dimineață simțind că îi e foame şi când se aşeză la micul dejun nu mai privi disprețuitor terciul şi nu-l mai împinse la o parte, ci îşi luă lingura şi începu să mănânce şi continuă să facă asta, până ce vasul rămase gol.

--- Te-ai înțeles tare bine cu mâncarea dimineața asta, aşa-i? Întrebă Martha.

--- Azi are gust bun, zise Mary, fiind ea însăşi surprinsă.

--- Aerul de stepă îți dă poftă de mâncare, răspunse Martha. Eşti norocoasă că ai mâncare şi ai şi poftă de ea. Au fost douăsprezece guri în coliba noastră şi nimic cu ce să le hrănim. Du-te şi joacă-te afară zi de zi, o să te-mplineşti şi n-o să mai fii aşa palidă.

--- Nu mă joc, adăugă Mary. Nu am cu ce să mă joc.

--- N-ai cu ce te juca! Exclamă Martha. Copiii noștri se joacă cu bețe şi pietre. Fug de ici colo, strigă şi se uită la tot felul de lucruri.

Mary nu țipa, dar privea unele lucruri. Nu avea al ceva de făcut. Se plimba împrejurul grădinilor şi cutreiera potecile din parc. Uneori îl căuta pe Ben Weatherstaff, dar cu toate că îl văzuse de câteva ori lucrând, acesta era pre ocupat a o privi sau prea ursuz. Odată, când ea se îndrepta spre el, îşi ridică hârlețul şi se întoarse de parcă ar fi făcut lucrul acesta intenționat.

Într-un loc anume se plimba mai des decât în oricare altul. Era plimbarea lungă în zona grădinilor înconjurate de ziduri. Paturile goale de flori se găseau de fiecare parte, iar pe pereți iedera creştea des. Într-o parte a peretelui frunzele târâtoare ale ierbii negricioase creşteau mai stufos decât altundeva. Arăta de parcă acea porțiune fusese neglijată o bună bucată de timp. În rest, iedera fusese tunsă şi părea ordonată, dar la acest capăt al aleii nu fusese îngrijită deloc.

Mary observă lucrul acesta la câteva zile după ce vorbise cu Ben Weatherstaff şi se întrebă din ce cauză era aşa. Tocmai se opri şi privi un fir lung de iederă clătinându-se în bătaia vântului, când zări o licărire purpurie şi auzi un ciripit deosebit, iar deasupra peretelui apăru măcăleandrul cu pieptul roşu al lui Ben Weatherstaff, înclinându-se pentru a o privi, cu capul mic întors într-o parte.

--- Oh, exclamă ea, eşti tu, eşti tu? Şi nu i se păru deloc ciudat că i se adresase de parcă ar fi fost sigură că el o va înțelege şi îi va răspunde.

El răspunse într-adevăr. Ciripea, cânta şi țopăia de-a lungul zidului de parcă i-ar fi povestit o mulțime de lucruri. Domniței Mary i se părea că şi ea îl înțelegea la rândul ei, cu toate că nu se exprima în cuvinte. Era ca şi când i-ar fi spus: