All literature is gossip...

Capitolul 2

Ultimele zile trecuseră fără vreun eveniment demn de menţionat. Imaginaţi-vă o Lauren somnoroasă sortându-şi postit-urile şi aveţi deja imaginea clară a acestora în minte.

Cert e că, printr-un miracol, vineri dimineaţă, din pat s-a ridicat Lauren "nesomnoroasa". De acum trei ani, de când părinţii săi organizaseră prima reuniune de familie oficială, Lauren îşi crease un mecanism de autoapărare care o seta pe somn odihnitor când era necesar şi făcea progrese an de an.

Să sperăm totuşi că stătea destul de bine încât să nu adoarmă şi anul ăsta când merge în camera sa pentru a lua aparatul foto, sau va sfârşi iar cu nişte poze cu adevărat memorabile făcute de frăţiorul ei "malefic" de paisprezece ani, Jay.

În timp ce sorbea zgomotos din ceaşca de cafea, dovadă că era binedispusă, Lauren şi-a deschis laptopul şi a început să-şi recitească reperele în "cum trebuie să te porţi la reuniuni" - ediţia actualizată.

"Articolul 1: Să nu faci zgomot sorbindu-ţi ceaiul de la ora două." Lui Lauren îi scăpă un chicot însă îşi reveni lăsând cana goală pe masă.

"Articolul 2: Nu e niciodată o idee bună să-i faci farse lui Jay."

- Oh, frate... Lauren oftă dându-şi ochii peste cap, dar îşi aminti curând că inocentul său frate e un maestru la răzbunări şi la a scăpa basma curată din orice.

„Articolul 3: Nu te lăsa păcălită de ce scrie pe eticheta oricărui tip de vas, sticlă, cutie..."

- Meh, cât timp sunt pe teritoriu inamic, nu pot fi sigură, îşi spuse ridicând din umeri.

Următoarele articole până la numărul 10 vorbeau despre bune maniere cu care ţin să nu plictisesc cititorul.

În general, lui Lauren îi plăceau reuniunile. Şi deşi îşi sâcâia fratele, era doar pentru a-l vedea satisfăcut de glumele sale la final. De asemenea, era şi un mod de a-i stimula inventivitatea şi umorul, considerându-l unul din farseurii adevăraţi.

Cea mai bună parte era că restul familiei nu ştia nimic din toate astea, astfel încât se puteau bucura de mica rivalitate dintre ei fără vreun stres.

Lauren privi ceasul şi se ridică de la birou deşi arăta doar ora zece. O parte din ea voia să fie leneşă în continuare dar partea bună din personalitatea ei îi impunea o punctualitate mai rar întâlnită.

Îşi trase geamantanul de sub pat şi se poziţionă în faţa dulapului cu mâinile în şolduri. Îi luă câteva zeci de secunde până se decise să îl deschidă, timp în care nu putem spune cu exactitate ce gânduri îi treceau prin minte.

Trecând şi peste această parte, la ora 11, Lauren îşi închise geamantanul şi se aruncă mulţumită pe pat. Îşi trecu limba peste buze, umezindu-le extenuată. Se decise într-un final să privească tavanul pentru următoarea jumătate de oră, neavând altceva mai interesant de făcut.

Ora prânzului o prinsese pe Lauren încuind uşa apartamentului şi mergând agale cu geamantanul târâş după ea spre gară.

Plăcerea ei simplă, pentru că toţi avem câte una, era sunetul făcut de trenul pus în mişcare. Ritmicitatea şi aerul de calm al sunetului memorat deja o linişteau în mod inexplicabil.

Oh, ce fericit poate fi omul căruia îi fac plăcere şi cele mai mici, mai banale lucruri! Aceasta e fericirea adevărată, cauzată de nimicuri şi trăită în întregime.

Pe tot parcursul drumului, Lauren a privit pe geam absentă, făcându-şi scenarii în legătură cu orice s-ar fi putut întâmpla pe parcursul reuniunii, iar, cum nu-şi amintea în detaliu cele câteva ore, atunci când se văzu în Londra, putu presupune că a aţipit de câteva ori.