All literature is gossip...

Prolog

În întunericul camerei lui Lauren abia se zăreau cele câteva umbre creionate pe pereţi de către lumina slabă a felinarului din faţa casei sale. O singură siluetă din toate se putea distinge plasată undeva la întâmplare în încăpere. Chipul îi era luminat de o lampă, însă lumina era prea slabă pentru orice privitor care voia să îi observe trăsăturile. Silueta se mişcă luând o formă bizară şi sunetul unui căscat somnoros se auzi în camera cufundată până atunci într-o linişte banală. Deşi pe noptieră ceasul ticăia destul de zgomotos, încercând să-şi facă simţită prezenţa, Lauren îl ignora cu tărie, continuandu-şi activitatea care a ţinut-o trează jumătate din această noapte autumnală.

      Era deja trecut de ceasurile 10 când Lauren a intrat în cameră încuind uşa în urma ei. Aruncase cheile undeva pe măsuţă,luându-şi în următoarele secunde o ceaşcă de cafea. Se aşeză la birou şi începu să-şi facă de lucru scoţând de prin sertare foi goale sau scrise, carnete colorate, un creion şi, într-un final, dezlipind toate post-it-urile lipite prin cameră. După ce le puse pe toate la un loc îşi zâmbi sieşi, începând să le privească satisfăcută. Chipul i se întristă, însă cu cât îşi dădea seama că foile acelea nu conţineau informaţii mulţumitoare, ci numai bârfe uşoare. Nimic care să o ajute să crească blogul. Îşi plimbă pixul prin gură agitată de-a binelea de soarta pe care ar fi putut-o avea blogul ei.

Îl făcuse într-o vară, dintr-o prostie. Şi-a spus că vrea sa  facă ceva din el totuşi, iar undeva prin toamnă, la şcoală, avea un coleg nou desprei care a aflat că se pricepe la bloguri şi layout-uri. S-a chinuit câteva săptămâni să se împrietenească cu tipul doar ca să scoată de la el un layout bunicel pe care i l-a pus el însuşi pe blog. Iniţial a păstrat legătura cu tipul, dar odată ce a terminat liceul, amiciţia s-a pierdut de tot. Pe blog a început să scrie însemnări de-ale ei, dar şi-a dat seama că nu prind la public şi a schimbat tema blogului cu ceva ce toţi ar vrea să vadă: „BLOG DE ŞI CU BÂRFE”. La început nu avea vizualizări, dar după o promovare bună pe care încă nu ştim cum a reuşit să şi-o facă, a strâns milioane de urmăritori. Obişnuia să aibă subiecte zilnice pentru postări, însă s-ar părea că lumea mondenă şi-a luat o pauză de la drame şi asta era „tragique”pentru Lauren.

Acum  se împlineau doi ani şi jumătate de când avea blogul şi o săptămână de când nu mai postase nimic interesant. Se gândea să inventeze ceva. Probabil de aceea camera ei era plină de post-it-uri colorate cu idei scrise mărunţel pe ele. Dar nu ar fi găsit oricum ceva destul de bun pentru a fi publicat.

La acea oră din noapte, Aylesbury era cufundat într-o ceaţă deasă. Toată ziua plouase, fapt ce a împiedicat-o pe Lauren să se concentreze la blog din cauza zgomotului. Lauren asimila zgomotul fiecărei picături de ploaie izbind străduţa neajutorată cu cel al unui glonţ. Credea că împreună, toate picăturile, făceau un zgomot atât de puternic încât puteau să acopere cu uşurinţă un stadion de oameni ţipând şi aclamând. Probabil exagera, chiar dacă sunetul ar putea fi deranjant pentru bietele ei urechi care au suportat timp de trei ani ţipetele frăţiorului său mai mic, până să se mute. Lauren ar putea fi cea mai bună bloggeriţă, dar nu a fost niciodată o soră mai mare prea dedicată.

Uitându-ne acum înapoi în cameră, o vom găsi pe Lauren cu capul pe birou, în mulţimea de foi, dormind liniştită. Probabil cel mai liniştit şi nevinovat somn pe care îl va avea până să găsească o ştire demnă de pus pe blog...