All literature is gossip...

Capitolul 6

În seara aceleiaşi zile, Lauren a auzit, din camera sa, paşi grăbiţi pe scări. A deschis uşa şi a privit în direcţia din care aceştia se auziseră, însă autorul zgomotelor dispăruse.

Lauren intră înapoi în cameră şi îşi continuă activitatea, aceasta constând în recitirea unei cărţi ce obişnuia să-i fie preferată în adolescenţă.

În câteva minute, Lauren auzi din nou paşii şi crezu pentru o clipă că e o glumă, însă până să ajungă la uşă, de data aceasta pregătită să îl înfrunde pe făptaş, o mână leneşă lovi lemnul de două ori.

Deschizând uşa, îl găsi pe Jay cu o faţă posomorâtă, privind tocul uşii cu dezamăgire.

- Mama zice că trebuie să mă duci la bancă...

- De ce ar vrea mama să mergi la bancă? Lauren îşi arcui sprâncenele confuze.

- Nu ea vrea să merg la bancă, ea vrea ca tu să mergi cu mine... răspunse Jay folosindu-se de acelaşi ton plictisit.

- Clar, Jay! Lauren începea deja să îşi piardă interesul şi abia aştepta să găsească o scăpare şi să se întoarcă la citit.

Jay trase aer în piept şi continuă:

- Vezi tu, toţi colegii mei vorbesc de o motocicletă super tare şi, după calculele mele, dacă îmi depun acum economiile într-un cont, cu dobânda anuală şi alte eventuale depuneri, când voi fi destul de mare să o conduc voi avea destui bani să o cumpăr.

Lauren îşi abţinu un chicot. Fratele ei mai mic nu realiza că motocicleta aia va fi demodată până va avea voie să o conducă legal. Cu toate astea, nu o ţinea inima să-i spulbere visele.

- Ok, puştiule, aşteaptă-mă jos, o să fiu gata în câteva minute.

Lauren închise uşa şi oftă, sprijinindu-şi pentru o clipă capul în palme. Ar fi putut să se încuie în cameră şi să se prefacă că îi era rău, însă era vorba de fratele ei... şi în plus, de mama. Îşi muşcă buza frustrată şi îşi încălţă sandalele înainte să iasă, lăsând în urmă cartea cu care plănuise să îşi ocupe seara, după o zi atât de plină.

Ea şi Jay au părăsit casa cu advertismentele părinţilor lor în minte. Prin cartier se zvonea că hoţii au un tipar după care vor jefui bănci, însă poliţiştii se contrazic pe tema asta de ceva timp şi nimic nu poate fi sigur. Nu trecuseră decât câteva zile de la ultima întâlnire cu hoţii, însă pentru ei părea că se întâmplase cu prea mult timp în urmă şi deja se considerau în afara oricărui pericol.

Pe drum însă, incidente (cu o importanţă mai mică, ce-i drept) nu ezitaseră să apară. Jay s-a împiedicat de atât de multe ori, întorcând capul după motocicletele ce treceau pe stradă, încât Lauren aproape se sufoca râzând.

Când credeau că "distracţia" s-a terminat, banca putând fi zărită la doar câteva zeci de metri în faţa lor, Jay se împiedică, să sperăm, pentru binele lui, că ultima oară în acea zi. Lauren râse, râse din ce în ce mai tare... Râdea şi mergea, astfel încât, fiind în imposibilitatea de a se concentra pe factorii externi, călcă într-o baltă şi se stropi atât de tare încât râsul i se blocă în gât şi tot ce ieşi cu un scâncet de uimire şi nemulţumire.

Cu o simplă privire furioasă în direcţia lui Jay, îi opri şi acestuia râsul şi se îndreptară spre bancă, amândoi privind precauţi suprafaţa "aparent netedă" a trotuarului care părea în acea zi să îi păcălească constant cu falsa sa inocenţă.

Intrând în bancă, Lauren l-a lăsat pe Jay pe un scaun şi a mers să întrebe de o baie, în speranţa că sandalele ei noi se vor curăţa fără să se strice.

Rămas singur, Jay îşi plimbă privirea peste pereţii deloc atractivi ai băncii. Prima încăpere în care intrai era imensă. Tavanul era chiar mai înalt decât părea de afară, deşi întreaga construcţie, colosală de altfel, avea splendoarea şi aerul unei arhitecturi vechi.

Plictiseala îl făcu să îşi coboare privirea la siluetele ce se mişcau în faţa lui. Două figuri cunoscute îl făcură să tresară şi să-şi scuture capul. Degeaba... Max şi Katerina, căci aflase că acestea erau numele hoţilor, stăteau chiar în faţa lui, la doar câţiva metri depărtare. Cei doi păreau că pun la punct ultimele detalii ale jafului care, se pare, urma să se întâmple în curând.

Katerina îşi ridică palma şi Max i-o lovi prieteneşte, doar cu câteva secunde înainte de a dispărea în mulţime. Katerina, rămasă singură, îşi rânji sieşi mulţumită şi făcu câţiva paşi în direcţia lui Jay, spunându-i din priviri că nu are voie să anunţe pe nimeni în legătură cu prezenţa lor, apoi îşi schimbă direcţia mersului, îndreptându-se spre scări.

Jay privi speriat în direcţia în care, cu câteva minute înainte, dispăruse sora sa, însă nici urmă de ea. Se afundă în scaun din ce în ce mai adânc, uitându-se speriat la oamenii care treceau pe lângă el. Panica îi trecu din stomac, spre şira spinării şi continuă să urce până îi învălui gândurile. Privirea îi era fixă şi tremura. Simţi o mână rece pe umăr. Se ridică într-o clipă de pe scaun şi o privi pe Lauren care se uita la el confuză.

- Hei, puştiule, eşti bine?

- I-am văzut... Vor jefui banca, spuse Jay trăgând-o pe Lauren de mână spre ieşire.

- Stai, nu putem doar să plecăm. Aşteaptă-mă aici, bine? O să revin într-o secundă.

Jay încuviinţă din cap şi o privi pe Lauren cât timp vorbea cu una din femeile de la biroul de informaţii. Aceasta luă în câteva secunde o figură agitată şi se aplică să dea alarma, apoi Lauren se întoarse şi îşi luă fratele, ieşind din clădire.

Jay se uită la Lauren în timp ce mergeau spre casă. Văzu maşinile de poliţie trecând pe lângă ei şi pe Lauren privindu-le îngrijorată.

- Cred că tocmai ai salvat vieţile câtorva din oamenii ăia. Ştii... aveau arme la ei.

- Ahem... Lauren aprobă absentă.

- Eşti bine?

- Sigur, doar că am fost la un pas de a fi iar victimele ălora. Te simţi ciudat gândindu-te la asta.

- Să le spunem alor noştri?

- În niciun caz! Lauren spuse şi bloggeriţa din interiorul ei zâmbi.

Ajunşi acasă, fură întâmpinaţi de privirile îngrijorate ale părinţilor lor. Primul reflex al mamei fu să-i îmbrăţişeze şi să se asigure că sunt bine, ştiind de la mătuşa Judy că maşini de poliţie trecuseră în direcţia băncii.

- Doamne, copii! Sunteţi bine? Am văzut maşinile de poliţie. I-au prins?

- N-am ajuns la bancă, minţi Lauren.

- Dar, credeam că aţi avut timp să ajungeţi...

- Lauren a călcat într-o baltă.

Mama îi privi confuză însă în câteva secunde îşi schimbă privirea cu cea îngrijorată şi, fără să mai ceară alte explicaţii, îi lăsă să meargă în camerele lor, asigurându-i că vor primi cina sus.

Cât timp Lauren scria pe blog despre jaf, Jay bătu la uşă şi, fără să aştepte un răspuns, intră.

- Ce mai zi... spuse Lauren lăsându-şi laptopul pe birou.

- Ce-ar fi să renunţăm la farse până se termină cu hoţii? Toată situaţia asta mă cam oboseşte... spuse Jay frecându-şi cu o palmă ceafa.

- Bună idee, nu cred că ai face faţă la stresul dublu, răspunse Lauren chicotind, gest pe care îl preluă şi Jay.

- Ce părere ai despre tipar?

- Nu ştiu, dar presimt că o să ştiu în curând...

Probabil nu ar trebui să continui să repet asta dar, comentariul cel mai interesant primeşte dedicaţie. Capitolul ăsta îi este dedicat lui AkiraBaaka care mi-a lăsat singurul comentariu de la capitolul trecut. Sper să vă placă şi acesta şi e posibil ca duminică sau luni să postez din nou. Însă vreau să văd că vă pasă şi că citiţi.