Pasiuni Ascunse[NEEDITATA]

I

Îmi amintesc entuziasmul cu care am intrat pe ușa cabinetului meu, al cărui nume trona deasupra ei, dar clienții erau enorm de puțini, îndoindu-se de abilitățile mele. Ca de obicei, mâzgâlesc plictisită în carnețelul meu, sperând la o minune. Tatăl meu ar fi preferat să am o meserie ca judecător sau avocat și am acceptat ajutorul său financiar, doar crezând că îi voi putea returna banii încă din prima lună, dar am eșuat lamentabil. Acum pur și simplu stau cu bărbia sprijinită de încheietura mâinii drepte și mă uit la jocul pixului dintre degetele mele. N-are niciun sens, la fel ca slujba asta. M-am chinuit să fiu printre spuma facultății, ca acum să îmi plâng de milă.
Ușa se trânti zgomotos, făcându-mă să sar de pe scaun. In urma ei am deslușit chipul Katrinei, secretara mea, care își cerea prin semne scuze că nu a putut opri taifunul brunet ce a pătruns neanunțat în cabinetul meu.
Ce pot să zic? Era un bărbat bine făcut, de vreo 1,90. Cu ochii ăia misterios de atrăgători sunt sigură că a frânt multe inimi. Părul aranjat neglijent și plictiseala cu care scanează încăperea, denotă faptul că n-are nici cea mai mare tragere de inimă să se implice în ceea ce oferă serviciile mele. Totuși, se pare că băbatul de vreo 22 de ani are mai multă nevoie de o carte de bune maniere, decât de un psiholog, fiindcă n-am auzit nicio formă de salut ieșind printre buzele cărnoase de un rozaliu șters.
Mă uit pe deasupra ochelarilor, studiind fiecare gest pe care îl face, apoi sparg liniștea:

- Domnule, sunteți sigur că nu ați greșit cabinetul?

- Domnișoară, spune accentuând cuvântul și trântindu-se pe canapeaua crem de lângă ușă, eu sunt sigur de asta, însă tatăl meu nu.

Mă observă ridicând o sprânceană și continuă, ca să mă lămurească:

- Să o luăm altfel. Aveți nevoie de bani, nu-i așa?

- Cu siguranță, este necesar pentru orice om, aprob eu.

- Asta voiam să aud, rânjește el. Vă voi plăti dublul, chiar triplul, adaugă el, tarifului dumneavoastră, în schimb, veți pretinde că eu sunt prezent pe tot parcursul ședinței.

- Să înțeleg că vă îndoiți de cunoștiințele mele?

- În niciun caz, stimată domnișoară, spune aruncând o privire inelarului meu, pentru a fi sigur ce spune. Tatal dumneavoastră vă laudă în fiecare zi.

- Dacă nu vă supărați, îmi puteți dezvălui numele?

- Desigur, Dylan Reeds. Ne-am înțeles?

După ce dau aprobator din cap, bărbatul se ridică de pe canapea, apropiindu-se de biroul meu. Luându-mă total prin surprindere, Dylan îmi ia mâna într-a sa, apoi depune un sărut cu buzele sale fine la baza degetelor mele. Cu ochii mari cât cepele, îl privesc pe masculul șarmant, ieșind pe ușă.

Revenindu-mi din șoc, îmi dau seama că mâna mea poartă o urmă din mirosul lui delicios. Primul meu gând, sunând ca spusă de o nebună cu voce tare, era să nu mă mai spăl niciodată. Reeds...numele ăsta mi se pare cunoscut. Îmi aduc vag aminte de bătrân mult prea energic cu care tata făcea afaceri, dar detaliile nu sunt prezente în mintea mea. Privirea îmi coboară spre o fâșie tăiată indolent dintr-un carnețel. Pe lângă numele lui stătea un număr de telefon, urmat de mesajul : "Sună-mă când vrei, dovlecel!"

Bună tuturor!
Vă anunț că această carte necesită revizuire. Deocamdată nu este terminată, însă când se va întâmpla acest lucru, o voi edita integral. Citiți pe propria răspundere. Dacă ați ales să continuați, va urez lectură plăcută!
~Evelin