Sacrament

Incidente Trecute

Incidente Trecute

Ploua torenţial în acea sâmbătă dimineaţa, ceea ce i-a stricat planurile lui Kaylee de a se duce la cumpărături. Avea nevoie de o nouă pereche de blugi, câteva bluze şi o pereche de şosete, dar se părea că trebuia să aştepte o zi mai însorită.

Un fulger a luminat sufrageria, urmat de răgetul distant al tunetului.

— Nu ştiu când voi putea veni, i-a zis Kaylee mamei sale la telefon. Nu prea curând.

— Nu ne-am văzut de la Crăciun, s-a plâns aceasta.

— Care a fost acum o lună, i-a reamintit. Mami, eşti mai rău decât am fost eu în primul meu an de facultate.

— Ei bine, măcar asigură-te că mănânci bine, okay?

Kaylee a oftat.

— Sigur, mami. Pupici pentru tati şi Henry din partea mea. Pa.

— Pa.

Kaylee a închis apelul şi s-a lăsat să cadă pe canapea. Existau momente când ei îi plăcea faptul că mama sa încă o vedea ca fata ei micuţă şi îi păsa atât de mult despre bunăstarea ei. Alte momente, o enerva la culme.

S-a ridicat de pe canapea, ducându-se la uşă. Avea de gând să se ducă jos şi să verifice dacă scrisoarea pe care o aştepta sosise. Aplicase pentru o subvenţie pentru o cercetare în urmă cu o lună şi încă nu primise un răspuns. S-a încălţat cu tenişii şi a deschis uşa. Punându-şi cheile în buzunarul gecii, a ieşit pe coridor.

În adâncul inimii sale, ea sperase să o găsească pe micuţa Alicia jucându-se pe scări. Murea de curiozitate să vorbească din nou cu ea, dar când a ajuns la primul etaj, l-a văzut pe domnul Vasquez stând în dreptul căsuţelor poştale, verificându-şi scrisorile.

— Bună, l-a salutat Kaylee.

— Bună Kaylee. Cum eşti?

Bărbatul a zâmbit călduros către ea. Domnul Vasquez era un bărbat bun şi care vorbea cu un ton blând, de aproape 65 de ani. Acesta întotdeauna zâmbea şi se oferise să o ajute de foarte multe ori pe Kaylee când aceasta de abia se mutase în apartament.

— Sunt bine. Cum sunteţi dumneavoastră? a răspuns politicos.

— Eh, m-am simţit mai bine. Reumatismul meu mă omoară cu atâta umiditate. Azi am avut o vreme groaznică, nu-i aşa?

— Arată de parcă va continua să plouă pentru ore bune, a fost de acord Kaylee.

A folosit o cheie mică pentru a deschide cutia. S-a îmbufnat când singurul lucru pe care l-a găsit a fost o factură pentru curentul electric. A luat factura şi era gata să se întoarcă, atunci când o idee a lovit-o. S-a uitat la administrator care mergea încet spre apartamentul său, uitându-se la scrisorile ce le ţinea în mână.

— Oh, domnule Vasquez? a strigat şovăitoare.

Bărbatul s-a întors să se uite la ea.

— Ce este, dragă?

Kaylee s-a apropiat cu câţiva paşi de acesta.

— Numele Esteban Cabanillas vă spune ceva? a întrebat. Sprâncenele grizonate s-au încruntat, indicând că se gândea la asta serios. Apoi expresia i s-a luminat.

— Da, da, Esteban Cabanillas. Îmi amintesc. A fost un locatar aici, în această clădire. De fapt, a zis, frecându-şi bărbia, gândindu-se, cred că a stat în 403, apartamentul tău.