Sacrament

Conacul plăcerilor

Conacul plăcerilor

Kaylee s-a holbat la uşa blocată, un sentiment crescând de grijă acaparând-o.

„Okay, calmează-te," şi-a spus, inspirând şi expirând de câteva ori. „Este nimic. O să se deschidă."

A încercat din nou, folosindu-şi toată puterea pe clanţă. Era inutil.

— Deschide-te, la naiba. Deschide-te! a ţipat, pierzându-şi temperamentul. A lovit lemnul cu pumnii de câteva ori.

S-a uitat prin vizor. Tot ceea ce putea să vadă era un roşu aprins. Ce dracu'? Chiar şi dacă luminile erau închise pe coridor – ceea ce era foarte straniu – ar fi trebuit să vadă negru, nu roşu. S-a dat cu un pas înapoi şi a încercat să evalueze situaţia. Aşadar, uşa era blocată. Nu ştia de ce, dar era blocată. Lucrurile de genul ăsta se întâmplau, nu era ceva pentru care să se isterizeze. Din nefericire, faptul că a citit ceva similar în urmă cu câteva zile în jurnalul lui Esteban îi făcea stomacul să protesteze şi palmele să-i transpire. A încercat să îşi regăsească stăpânirea de sine şi s-a uitat în jurul ei, încercând să găsească ceva ce avea să o ajute să iasă din apartament.

Rapid.

Din senin, privirea i-a căzut pe tejghea. O secundă mai târziu, a realizat ce îi făcuse privirea să se oprească acolo. S-a încruntat la frimiturile de pe tejghea. Nu acela era locul unde lăsase prăjitura cu scorţişoară pe care domnul Coleman i-a oferit-o? Acela era, îşi aducea aminte foarte clar. Plănuise să o arunce la gunoi, dar nu o făcuse. Aşadar, trebuia să se afle încă acolo, pe tejghea. Cu toate acestea, singurul lucru care se afla în acel loc erau frimiturile prăjiturii. Kaylee a clipit şi a înghiţit în sec. Frimiturile erau împrăştiate pe tejghea până pe marginea acesteia. Coborându-şi ochii, a observat că acestea erau pe podea, de asemenea. Privirea a urmat dâra de resturi pe faianţa bucătăriei, apoi pe hol până...

Respiraţia lui Kaylee s-a oprit, iar ochii i s-au fixat pe crăpătura de sub uşa de la spălătorie. Frimiturile se terminau acolo, sau mai bine spus, păreau să continue după uşa închisă. Capul fetei se învârtea. Ce însemna asta? Cum era posibil aşa ceva? Privirea i s-a îndreptat în sus; cheia era în încuietoare, ca întotdeauna. Înghiţind nodul ce i s-a pus în gât, Kaylee a făcut un pas către uşă, întinzându-şi mâna şi atingând cheia, întorcând-o cu o mişcare rapidă pentru a încuia uşa.

— Oh, Dumnezeule... a şoptit fără suflare.

Inima îi bătea extraordinar de tare în piept, iar ea respira sacadat. S-a întors cu faţa către uşa apartamentului şi a încercat să o deschidă din nou. Dar aceasta a refuzat să se mişte.

Renunţând, Kaylee s-a grăbit către comedor. Mai întâi avea să o sune pe Yaisa să o anunţe că avea să întârzie, apoi la administrator, să îi ceară ajutorul. A ridicat receptorul şi a început să formeze.

Şocată, a îndepărtat receptorul de la ureche, holbându-se la acesta cu ochi plini de oroare. Era mort. A urmat firul telefonului până la priza de după masa micuţă. Totul arăta în regulă. Şi atunci de ce nu funcţiona?

— La dracu'! a înjurat, întorcându-se la tejgheaua dintre bucătărie şi comedor ca să îşi ia geanta. A deschis-o cu mâini tremurânde, scoţând mobilul.

— Nu! a ţipat când a văzut „no signal" pe ecranul mic.

Aşa ceva nu se întâmpla! Nu se putea întâmpla! Nu era posibil! Uşa blocându-se, telefonul nefuncţionând şi mobilul fără semnal, toate în acelaşi timp? Care erau şansele?