Jurnalul unei sinucigaşe

Capitolul 8

Capitolul 8

Adam POV.

      — Adam, ascultă-mă! Morris este un om periculos şi dacă nu plecăm acum, o să murim! spune aceasta printre hohotele puternice şi sughiţul îi scoate în evidenţă tremurul cumplit.

      — Fiona, o să reuşim! o încurajez cu multă afecțiune şi îi sărut fruntea scurt. Imediat ce o vom găsi pe Zoey care probabil se ascunde pe pământul vrăjitoarei aceleia vom scăpa cu viaţă, vom scăpa de Morris pentru totdeauna! spun în şoaptă. Morris ştie că suntem singura lui cale de a ajunge la Zoey, de aceea nu ne va facem niciun rău.

      — Îmi este foarte frică, spune aceasta şi în momentul în care încruntă sprâncenele o ploaie de lacrimi se aşterne pe obrajii albi, delicaţi.

      — Să nu îţi fie! mă răstesc milos. Atâta timp cât sunteţi cu mine, totul va fi bine!

      În momentul în care zăresc o siluetă venind spre noi, mă pun protector în faţa Fionei. Persoana vine din interiorul pădurii uşor, lent, parcă măsurând fiecare pas. În momentul în care văd o fată stând în dreptul intrării în pădurea din Harlow, corpul începe să îmi tremure cumplit din cauza şocului care mă străbate.

      Este ea.

      Este Zoey.

      Fata este înaltă, subţire, poartă o rochie albă până la genunchi, murdară de noroi şi de sânge, iar genunchii sunt juliţi până la glezne. Are părul negru, ondulat, umed, iar pe faţă poartă o privire inocentă, faţa suptă dându-i trăsăturile unei persoane anorexice. Trag aer forţat în piept simţind cum mă sufoc din cauza şocului, iar atunci când continuă să păşească, Morris fuge spre ea.

      — Zoey, te-am găsit! se aude deodată şi o strânge în braţe cu multă dragoste.

      — Morris, cine sunt ei? întreabă speriată şi se ascunde după silueta iubitului ei.

      — Ştii cine este... spune răstit spre ea şi o fixează cu privirea.

      — Este el? întreabă plină de speranţe.

      — El este. A venit după tine, spune în timp ce Zoey face ochii mari şi vine spre mine speriată, foarte nesigură cu fiecare pas.

      — Tu eşti? întreabă şocată şi arătătorul ei se plimbă pe obrazul meu până jos, până la barbie şi înghit în sec.

      — Da, sunt eu. Sunt Adam, spun uşor, vrând să-i câştig încrederea. Am venit să te iau acasă, şoptesc spre ea în aşa fel încât Morris să nu audă.

      — Unde acasă? întreabă în şoaptă, parcă terifiată de acest cuvânt.

      — Acasă la unchiul Sam, la Londra. Haide!

      O iau de mână şi o trag uşor după mine, însă aceasta se smuceşte şi rămâne pe loc încremenită de gestul făcut.

      Mă întorc spre ea neştiind ce se întâmplă. Parcă îşi dorea să fugă din Harlow, parcă îşi dorea să scape de tatăl ei, de Morris, de cei ce o urmăresc...

      Nu mai înţeleg nimic.

      Jurnalul spune una, faptele ei zic alta.

      — Zoey, trebuie să plecăm acum! Este unica şansă ca acest calvar să ia sfârşit!