DRACULA ~ Contele Nopții

Noapte liniștită

M-am culcat sa dorm. Dar m-am trezit la scurt timp după aia. Am auzit ceva. O bufniță era, nu?

Ma scol din pat și merg pe vârfuri, încet, ca sa nu le trezesc pe fete. Ele dorm duse. Juliet sforăie rău. Merg la fereastră și stau pe pervaz. Ma uit în depărtare.  Nu am chef sa dorm. Cred ca am dormit suficient. 

De la fereastra din cameră se vede puțin din pădure. Cerul e senin și plin de stele, iar luna este plină. 

Apoi deschid puțin o uşiţă a ferestrei. Îmi scot picioarele înafară. Nu am griji, nu  voi cădea. Stau ca pe scaun pe pervaz şi mă tot gândesc la el. 

E uimitor cât de repede a trecut timpul și eu am început sa simt ceva pentru el parcă.  Asa cred... Nu e exclus faptul ca ma pot minți pe mine însămi, fără sa vreau asta. Și chiar nu exclud asta. Oricum, la cine sa ma gândesc noaptea când n-am somn? La Andrei? Nuu... nici vorbă.  De mult mi l-am scos din cap. La acest gând surâd.  Îmi e bine.

As avea chef sa ronțăi ceva sau să beau un ceai sau o cafea. Oricum nu voi dormi prea curând.

Dau sa ma scol de pe pervaz în picioare și sa ma dau jos înăuntru, dar nu știu cum alunec. Ma prind de ce nu trebuie, adică de fereastra și cad. Am mâinile  poziționate în lateral. Voi cădea drept în tufișuri. Ma uit în jos, apoi închid ochii. Nu vreau nici sa văd,  nici sa simt asta. Nu am mult până la pământ. 

Dar...

Ma prinde cineva.  Cum? Simt niște mâini în jurul taliei. O voce cunoscută îmi spune:
_Deschide ochii, Maria. Sunt aici.
_Derek?!

In clipa următoare deschid ochii și ma uit la chipul lui. Zburam sau pluteam,  nici nu mai știu.  Cert e ca ma ținea.
_Putem merge sus? Îl întreb în timp ce îi zâmbeam, nu știu din ce motiv.
_Mai bine jos, sa nu le trezim pe fete.
_Asa e. Ai dreptate. 

Ma duce jos și părăsesc ale lui brațe ce ma țineau puternic de talie.

_Acum totul e ok, îmi spune. Ce cautai acolo pe pervaz?
_Nu aveam chef sa dorm. M-am decis ca puteam sta asa, oricum nu aveam sa pățesc nimic.  Dar nu m-am gândit prea bine când am decis sa plec astfel ca sa îmi iau ceva sa ronțăi sau sa beau din frigider.
_Aha... și eu credeam ca tu vrei sa îți iei zborul.
_Glumești?  Nu. A fost doar o întâmplare.
_Și? Spuse el așteptând sa mai spun ceva,  la sigur.
_Și mulțumesc ca m-ai salvat,  iar, îi zisei eu zâmbind timida și privind la fața lui albă ca luna plină.
_Și?
_Și ce altceva? Îl întreb nedumerită.
_Mai ai sa îmi spui ceva?
_Nu cred. Dar pot sa te întreb ceva?
_Da, hai. Zii.
_Ce sa întâmplat cu cățelul din pădure?
_Venise după noi atunci, dar a rămas la marginea pădurii, totuși.
_Adică n-a ieșit,  nu?
_Nuu. Ii place pădurea. Uite, promit ca ți-l aduc chiar aici. Dă-mi termen până mâine și o voi face. Cu o condiție.
_Care?

În clipa următoare se apropie de urechea mea și-mi șopti:
_Vreau să fii a mea. Mereu a mea.
_Dar nu pot.
_De ce?
_Pentru că inima mea aparține altcuiva, minții eu.
_Minți!  Strigă el. Tu doar știi ca minți!
_Ba nu. Spusei eu. Tu dacă mai iubi asa cum crezi tu, mi-ai da drumul?
_Și sa te pierd?
_Păi asta e ideea.
_Dar cu câinele cum rămâne?
_Mă şantajezi?
_Nu. Te întreb.  Nu caut șantaj. 
_Sper ca o sa fie bine. Dar eu nu mai am nimic cu tine. Înțelege. Îmi e frică.
_Crezi ca poți sa ascunzi ce simți?  Știu ca te gândeai la mine. Stiu, poate fac abuz din ce e în inima și in mintea ta. Da, ştiu. Poți sa ma alungi de-aici și acum, dar sa nu-mi iei nicicând dragostea. De-ai ști ca de când te-am văzut numai la tine ma gândesc.  Numai imaginea ta o am în mintea mea. Te rog, fii a mea. Te rog. Se aplecă în genunchi în fața mea și plânse încet. Niciodată nu am văzut un bărbat plângând asa. Îmi era greu totuși sa spun da, căci știam,  nu ăsta e drumul meu. Nu.

M-am aplecat și i-am spus luând mâinile lui în ale mele:
_Te rog,  nu plânge. Dar tu știi cat țin la tine? Ca la un prieten.
_Nu. Tu ma iubești. Nu-i adevărat ce spui. Tu minți iar.... Te rog,  nu ma minți. Spune-mi adevărul.
_Nu pot. Binevoiesc sa plec înapoi. 
_Bine. Dar sa știi că eu te voi iubi mereu și te voi aștepta. Sa nu îți fie frica sa vii la mine. Te-aș lua acum pe sus și ne-am duce, duce sa ni se piardă urmele. Te iubesc.
Ultimele doua cuvinte le pronunța șoptit. Eu simțeam cum îmi creste inima și îmi descrește iar.

El da sa plece înspre pădure.  Dar de data asta îl țineam de mână și l-am oprit. Se uita la mine uimit. Ma apropiai de el, ii atinsesei încet buzelei cu ale mele, iar el, în următoarea clipă, fugi cu mine în zare.
________________________________
Ce părere aveți despre capitol? Please vreau păreri.