Inspiratia din noptile negre

Și pentru ce?

Mi-e noaptea mormânt de tăceri nerostite,

Pe-așteptări ce prevăd apusuri răstignite

cu gânduri desculțe ce așteaptă-n zenit,

și-un om îmbătrânit așteptând să fie-amintit.

Căci cine e el? O stafie-nnegrita...

Suntem noi, și-aceeași gândire coclită

pe care de zeci de ani o simțim, n- o uităm,

dar în fiecare zi sperăm să dispară, ne rugăm.

Ne rugăm unui Dumnezeu, „trebuia să vină",

să ne scape de rele, de foame, s-aducă a alinării morfină.

Și încă n-a venit, de-atâta timp așteptăm,

Părinți și prieteni ne mor, iar noi ne luptăm.

Poate vom câștiga o noua bătălie,

între noi și cei ce nu cred în Dumnezeul ce „va să vie".

Credem că suntem creștini puri, făr' de greșeli,

ce vor ajunge într-un rai încă promis de ieri.

Ne credem superiori, adorând picturi și icoane,

Ce greu sunt lucrate de copii, acum morți de foame.

O foame ce macină suflete-ndurerate,

ce se-ntreabă mereu când dumnezeu va face fapte.

Oare când vom ajunge să trăim fără frică

de o zeitate ce doar armonie strică?

Căci „nu poți iubi un om ce trăiește-n păcat",

El nu poate cunoaște un „Dumnezeu adevărat".