Fairy Tail: Un suflet celest

Capitolul III: Eu şi ea, dar nu noi

Erau acolo, îi vedea, nu erau la o distanţă mare, şi vroiam să le distrug momentul preafrumos. Dar un zgomot puternic se auzi nu mult înaintea mea, pe una dintre aleile dintre case, şi mă făcu să mă “răzgândesc”. Am păşit plictisit în acea direcţie, făcând la scurt timp şi curba, iar la vederea câtorva netoţi din ghildă, – care şuşoteau într-un cerc, – am scrâşnit din dinţi şi am lovit nişte butoaie de lemn din dreapta mea, acestea răsturnându-se. La auzul zgomotului produs în urma lor, toţi cinci s-au întors spre mine, cu Rosemary în frunte, – care la vederea mea se încruntă, dar expresia asta reuşeşte doar să mă satisfacă.

— Tu vrei să ne omori, ha?! strigă roşcata la mine încleştându-şi pumnii ameninţător.
— Tch! am pufnit eu iritat. O să vă omoare Lydia dacă vă prinde că o spionaţi.
— Ce-ţi pasă ţie? întrebă Kaiya retoric, vizibil deranjată de afirmaţia şi prezenţa mea, punându-şi mâinile în sân.
— Cine ti-a spus că mi-ar păsa?

I-am rânjit, iar rozalia îşi suflecă mânecile şi ar fi încercat să mă atace dacă Nova nu ar fi oprit-o la timp, prinzând-o de umeri cum apucă ea mai bine. Dar, chiar ș-așa, Natsu junior nu mă intimidează.

— Nenorocitule!

Am pufnit amuzat la auzul apelativului ei şi m-am întors pe călcâie, văzându-mi de drum fără să mai privesc înapoi spre cei doi porumbei sau spre cei cinci netoţi ai ghildei (Rosemary, Kaiya, Nova, Haru şi Gillian). Nu o luaţi în nume de rău, dar chiar dacă Haru e băiat, eu îl consider un pămpălău până azi. Şi mi se pare ciudată şi absenţa lui Rin şi Meriel, dar, până la urmă, ce-mi pasă mie de lipsesc sau nu? Atâta timp cât nu sunt prin preajma, e pentru beneficiul meu.

Mi-am băgat mâinile în buzunar, punându-mi şi căştile primite de la tata pe cap şi am depăşit perimetrul casei Lydie cu paşi repezi, fluierând plictisit şi încercând, – dintr-un motiv necunoscut, – să-mi stăpânesc nervii acumulaţi, cel mai probabil, din vina netoţilor de adineauri.

— Tch! Sper să fie doar imaginaţia mea.

***

Noaptea se aşternuse repede peste Magnolia, nici măcar nu am apucat să mă antrenez cum se cuvine, iar acum trebuie să suport şi sunetele sâcâitoare ale celor din ghildă care se bucură nespus de venirea lui Reiki, – ceva atât de patetic după părerea mea, Fernandez nu merită atâta atenţie.

— Ţi-am spus!

Se remarcă glasul Erzei în mulţime, iar asta mă făcu să deschid un ochii, văzând-o astfel cu coada ochiului (oricum somnul nu mai e o obţiune pentru mine din vina lor).

— Doar ţi-am spus că se descurcă, repetă Erza cu mândrie, prinzându-l pe Natsu de după cap pentru ai da o îmbrăţişare “caldă” tipică ei.
— Noroc că nu are armura pe ea, mi-am spus în sinea mea, închizând ochii pentru a doua oară, dar un sunet metalic îmi dădu de înţeles contrariul. Ups, se pare că m-am înşelat.

Am zâmbit scurt şi oarecum satisfăcut, punându-mi picioarele pe masă, când vocea ei mă făcu să-i evit privirea imediat după ce mi-am deschis ochii, zâmbetul meu transformându-se într-o linie dreaptă.

— Oi! Nu pune picioarele pe masă!
— Tch! De parcă ti-ar păsa, am comentat la adresa ei cu răceală, închizând ochii, – reuşind înainte de asta să observ că era cu o tavă-n mâna, poate pentru că s-a oferit să ajute.
— Nici măcar nu ai tupeul necesar de a mă privi în ochii! se răsti blonda spre mine. Însă gestul ei mă făcu doar să rânjesc, ea plecând imediat din preajma mea pufăind, dar luându-mi totodată şi zâmbetul de pe buze.

Nu aveam intenţia de a o supăra, dar pur şi simplu orgoliul nu mă lasă să mă comport cum ar trebui cu ea, cum ar merita. Părinţii noştri au fost mereu rivali şi totuşi din aceaşi familie. Noi de ce nu putem fi doar nişte simple cunoştinţe, care se salută când au chef şi în restul timpului se ignoră de parcă ar fi invizibili unul pentru altul? Nu, nu putem fi doar atât pentru că eu sunt cel care vrea să fim ceva mai mult. Nu am nevoie de prieteni şi nici măcar de subordonaţi pentru că de cele mai multe ori o vreau doar pe ea în preajma mea... fără să-mi dau seama de asta.