Fairy Tail: Un suflet celest

Capitolul VI: Aş vrea să ştiu ce gândeşte

E absurd. Complet absurd, dar chiar ş-aşa doar după părerea mea, căci ştiu sigur că ea nu crede acelaşi lucru în momentul ăsta. Ştiu şi că nu mi-ar da vreodată dreptate în ce priveşte escapada noastră. E încăpăţânată... Uneori mult prea încăpăţânată chiar şi pentru o Dragneel.

O văd înaintea mea mai hotărâtă ca oricând, dar oare e cu adevărat hotărâră sau doar se simte vinovată, – crede cu ardoare că din vina ei au plecat, – şi defapt e speriată? Zâmbeşte, nu spun că nu, dar asta nu garantează că e cu adevărat fericită.

“— Nu-i comic deloc!
— Poate că nu, dar expresia ta e de milioane!”

Însă gestul ei ma surprins plăcut atunci, lăsându-mă vizibil confuz şi sub şoc, iar înainte de a pleca am auzit vag, pe fundalul gândurile mele, un «mulţumesc» şoptit, dar nu am înţeles atunci şi nici acum pentru ce mi-a mulţumit. Nu făcusem nimic.

Nu o puteam înţelege nici înainte.

Nu a fost vrodată o fire distantă. Nu a fost niciodată închisă faţă de nimeni. Iar asta îmi dă oarecum de gândit pentru că, după atâţia ani, încă nu pot vedea dincolo de înfăţişarea ei. Mereu zâmbea şi zâmbeşte, chiar dacă avea sau chiar are lacrimi în ochii. Era şi încă e prietenoasă cu toată lumea, face glume doar pentru a ne înbună ziua, face tot posibilul doar pentru a ne vedea fericiţi. Dar ştiu că o ascunde pe adevărata ea.

O ascunde pe adevărata Lydia pe care o pot vedea acum, înaintea mea.

— Mokka încetează! Ştiu ce fac! pentru numele a tot ce-i sfânt. Nu mai sunt un copil, zău aşa!

Acea Lydia nesigură, care totuşi încearcă să aibă încredere în sine. Acea Lydia care în momentul de faţă e mai vulnerabilă că oricând şi atât de uşor de marcat. Acea Lydia care nu-şi cunoaşte slăbiciunile în întregime, căreia îi este frică, dar înceracă să pară puternică, curajoasă şi hotărâtă.

Am zâmbind, amintirile vechi din trecutul nostru comun năvălind în mintea mea.

Ne ştim de mici şi totuşi abia de reuşesc să o cunosc acum că suntem mult mai maturi.

Făcea şi face pe prostuţa doar pentru ai face pe alţii să se simtă bine. Era amabilă şi încă e cu toată lumea ca nimeni să nu se simtă-n plus. Era generoasă şi încă e cu toată lumea ca nimeni să nu simtă lipsa a ceva. Mereu a fost curioasă, vroia să se avânte cu capul înainte spre necunoscut, iar asta face acum, de cele mai multe ori. Are spiritul celor din Fairy Tail, căci pentru ea toţi sunt din familia şi mereu va fi aşa. Exact ca noi toţi, e hotărâtă să-şi apere familia cu orice preţ.

***

— Cum adică “trimisă de Lydia din viitor”? am întrebat confuz ridicându-mi ochii, – pe care abia de pot să-i ţin deschişi, – spre pustoaica cu părul rozaliu. Iar această îmi zâmbi la contactul direct dintre ochii noştri, băgându-mă şi mai mult în ceaţă.
— Ţi-o spun cu bună dreptate, îmi spuse ea fără să renunţe la zâmbetul ei. N-aş avea de ce minţi, până într-un punct, facem parte din aceaşi familie.

Aki îşi ridică mâna, reuşind astfel să observăm semnul ghildei pe încheietura mâinii drepte, un semn de culoare roz, asemănător cu al lui Lucy.

— Vă spun adevărul, continuă rozalia imediat după ce îşi lasă mâna jos. N-ar fi firesc ca un membru al ghildei ar minţi în momentul ăsta.

Nu ştiu ce să spun, sunt surprins, sau, mai bine spus, şocat, şi confuz. Dar chiar ş-aşa, nu ştiu de ce, dar o cred. Simt că are o oarecare dreptate.

— Lydia?

Mă ignoră. Nu-mi dă atenţie, cu toate că vreau doar să ştiu ce părere are despre asta. Despre toate astea. Dar n-am insistat, căci pot să-mi dau seama cu uşurinţă că e la fel de şocată ca mine.

Într-adevăr, apariţia lui Aki ne luă pe nepregătite şi presimt că nu va fi bine ce va urma după asta.

— Dacă chiar eşti trimisă de mine, se remarcă glasul şoptit al Lydiei, atunci spune-mi dacă acea persoană mă iubeşte.

Aki tăcu, iar Lydia înţelegând mesajul îşi lasă capul în pământ. Eu la rândul meu simţind cum ceva se rupe înăuntrul meu, dar nu am ştiut atunci.

— O face, se auzi într-un final glasul lui Aki, toţi o fac.
— Un răspuns mult prea general.
— Lyd–
— E-n regulă, a întrerupt-o Lydia pe Mokka ridicând privirea spre Aki, o cred. Nu ştiu de ce, dar o cred. Poate sună aiurea, dar o fac.

Aki zâmbi larg şi se apropie de noi, întinzând o mână spre noi.

— Veniţi, ne spuse rozalia veselă. Sunteţi răniţi, trebuie să vă îngrijiti rănile acum.

Am aprobat, mai cu reţinere totuşi, dar ne-am resemnat şi am urmat-o în străfundul pădurii fără alte comentarii. Tăcem toţi, chiar dacă Aki pare mai puţin afectată şi ţopăie fredonând şi zâmbind pe lângă micuţa creatura care o însoţea.

— Cum îl cheamă? am întreb eu fără să-mi dau seama, privirea Lydiei aruncându-mi săgeţi tăioase din lateral.
— Ame şi e o ea, mi-a răspuns Aki fără să se întoarcă spre mine. E partenera mea, un spirit animal creat din magie neagră.
— Magie neagră?! am strigat deodată, Aki începând să chicotească.
— Baaaka! – rozalia s-a întors spre noi şi ne-a scos limba ca un copil mic – Am glumit!

Am început să clipim des, – neînţelegând gluma poate pentru că nu avem sensul umorului, – iar Aki nu a mai adăugat nimic în plus şi o luă înainte fredonând şi lăsându-ne astfel în urmă. Am privit-o pe Lydia nedumerit, gest lă care ea îmi ridică scurt din umeri şi o luă după Aki cu mine în spinare, fără să mai spună nimic.

***