A fost odată, în marea familie a Pădurii din Povesti, o ceartă grozavă. Toate animalele au participat la ea. Numai gȃzele scăpară, fiindcă pe gȃze nu le poţi prinde uşor să le baţi atunci cȃnd ceva nu îţi convine sau cȃnd cearta se încinge prea tare.
Dacă vreun om ar fi trecut prin pădure în acea zi, ar fi zis că nu mai e de trăit. Iar dacă ar fi putut, printr-o minune, să cunoască felul în care gȃndeşte un animal sigur pe el şi pe dreptatea lui, ar fi simţit un fior rece pe şira spinării şi ar fi luat-o la sănătoasa.
Şi totuşi, spre marea surprindere a multora, în acea pădure locuia şi un om. Un om bătrȃn, pe care anii îl învăţaseră o grămadă de lucruri şi-l scoseseră teafăr din nenumărate încercări, tocmai pentru a le desluşi şi altora tainele de nepătruns ale vieţii.
La el, aşadar, se înfiinţă, primul, un leu uriaş, rănit ca de moarte de cearta aceea aprigă, în care nu avu cum să ucidă pe cineva, toţi stȃndu-i împotrivă:
- Omule-înţeleptule, pentru care pricină animelele astea proaste din pădure nu recunosc că dreptatea este de partea mea?
Bătrȃnul zȃmbi, mȃngȃind leul pe coama ciufulită, pȃnă cȃnd acesta uită de ce veni.
După leu, sosi o vulpe, cunoscută pentru agerime, gata-gata să se împiedice văzȃnd că înaintea sa ajunse un leu ramolit.
- Omule-înţeleptule, întrebă, revoltată vulpea, eu ştiu că am dreptate, dar cum se face că animalele astea jalnice şi îndărătnice o ţin mereu pe a lor?
Bătrȃnul îi zȃmbi şi vulpii, căutȃnd să dea la o parte, din ochii ei, mȃndria cea vicleană, care o făcea să-i judece pe alţii atȃt de strȃmb.
Apoi sosiră şi celelalte animale, răcnind una la alta şi arătȃndu-si colţii, de parcă dreptatea ar fi fost a făpturii care te speria cel mai tare.
Iar întrebarea, motiv bun pentru o nouă ceartă, era aceeaşi:
- Omule-înţeleptule, cine are dreptate, dacă nu eu?
Văzȃndu-le adunate pe toate, cunoscȃndu-le suferinţa ascunsă a inimii – căci nu e uşor să crezi doar în tine şi, astfel, să te simţi mereu atacat - bătrȃnul le răspunse pe un ton blajin:
- Dragele mele animale, în această pădure, judecător nu sunt eu, judecător este Timpul... Aveţi răbdare si veţi afla de partea cui este dreptatea. Pȃnă atunci, însă, nu vă faceţi unele altora niciun rău, ca Timpul să nu se arate necruţător!
Animalele se priviră un pic dezamăgite că nu aflaseră pe dată ceea ce voiau, găsind însă că este, într-adevăr, mai înţelept să se îngăduie unele pe altele şi să aştepte, fie şi toată viaţa, răspunsul care avea să le dea mult dorita întȃietate.
